MIJLOACE
DE ÎNNOIRE ŞI ÎNVIORARE A IDEALULUI MONAHAL
1. Egumen al mânăstirii athonite Simonos Petras şi părinte
duhovnicesc al mânăstirii de maici din Ormylia Chalcidicii, arhimandritul
Emilianos a fost timp de peste 30 de ani unul din principalii promotori ai
renaşterii duhovniceşti şi reorganizării monahale din Grecia ortodoxă a zilelor
noastre şi una din principalele figuri ale spiritualităţii athonite
contemporane. Călăuzirea sa duhovnicească a luat forma a numeroase cateheze şi
învăţături ţinute atât în mânăstirile pe care le-a condus în chip nemijlocit,
cât şi la diferite congrese şi reuniuni bisericeşti la care a fost adeseori
invitat.
2. Cuvânt mângâietor şi ziditor, izvor de viaţă şi
bucurie spirituală, însufleţit de patos profetic, catehezele arhimandritului
Emilianos Simonopetritul reprezintă una din cele mai vii şi viguroase mărturii
duhovniceşti ale epocii noastre. Exprimând tradiţia mistică milenară a
Bisericii Răsăritene, păstrată de monahismul athonit, într-un stil unic,
direct, simplu şi expresiv, cuvântările sale aduc tuturor căldura, lumina şi
blândeţea Duhului Mângâietor. De aceea, Regula de viaţă a Comunităţii
Pantocrator se bazează în special pe învăţăturile şi regulile acestui mare
părinte duhovnicesc al zilelor noastre.
3. În măsura în care vorbim despre o înnoire a idealului
monahal, acceptăm că monahismul e bolnav şi decăzut. Desigur, el va rămâne şi
va fi întotdeauna o podoabă a prea sfintei Maicii noastre Biserica, o „fiică
înveşmântată în haină aurită şi împodobită” (Ps. 44, 10), dar care are nevoie de multă afecţiune şi grijă, precum şi de
jertfe de sânge ca să rămână astfel, pentru ca Împăratul să-şi aducă pururea
aminte de frumuseţea ei.
4. E nevoie de un efort de creare a unor noi
frăţii de oameni tineri, încă neformaţi şi neinfluenţaţi, sub călăuzirea unor
persoane capabile, dacă le-am putea găsi.
Un mesaj de înnoire ar putea părea celor bătrâni drept o corupţie a
monahismului autentic, drept un element inovator; ar fi însă un vin nou, care
cere şi burdufuri noi. Desigur, tinereţea e influenţabilă şi de aceea adeseori
nu avem încredere în ea; dar după spiritul primilor întemeietori care au scris
Reguli pentru monahi şi chinovii, precum şi al întregii practici a sfintei
noastre Biserici, cea plină de nenumăraţi sfinţi, care şi-au început viaţa de
sfinţenie încă din copilărie, tinereţea e maleabilă şi în stare „să fie adusă
degrabă şi încă dintru început spre orice nevoinţă ascetică a lucrurilor bune”
(Sf. Vasile cel Mare). E adevărat că sunt multe primejdiile care se ascund
aici, însă ele nu sunt suficiente ca să întrerupă continuitatea practicii
tradiţionale a Bisericii noastre, căreia îi place să
pregătească şi să-I ofere lui Dumnezeu sufletele tinere ca pe o pârgă adusă
Săditorului făpturii.
5. Reînnoirea monahismului implică în primul rând redescoperirea duhului vechiului ideal monahal:
recunoaşterea importanţei şi demnităţii monahului ca întrupare a idealului
evanghelic prin isihie, curăţie şi îndumnezeire. Concepţia despre viaţa
monahală „ca lumină a tuturor oamenilor”[1] şi
legarea, sau mai degrabă cufundarea din nou a creştinului contemporan în duhul
curat al vechilor pustii şi al vieţii marilor Părinţi, acceptarea mânăstirii –
potrivit Sfântului Vasile cel Mare – ca tabără a lui Hristos şi a monahului ca
soldat orientat integral spre Dumnezeu prin viaţa interioară şi căutarea Lui,
vor crea mulţi iubitori ai frumuseţii monahale: „tu însă, îndrăgostitul de
cetăţeniile cereşti şi practicant al felului de viaţă al îngerilor şi doritor
să te faci soldat împreună cu sfinţii ucenici ai lui Hristos, încordează-te
spre suportarea necazurilor” (Sf. Vasile).
6. Atunci monahismul se va
descoperi ca sfat al Evangheliei şi cale de desăvârşire, provenind din
sânurile Bisericii, recunoscut şi preamărit de ea, slujind-o prin caracterul
său specific în putere şi în duh. Dacă omul duhovnicesc învaţă să judece
monahismul cu criterii teologice, ecleziologice şi eshatologice, şi să
înţeleagă calea ascezei, a martiriului şi misticii, toate acestea vor scurta
mult calea spre înnoire.
7. Renaşterea monahismului va putea fi ajutată şi de căutarea unei anume adaptări a vieţii monahale pe măsura
transformării psihologiei omului contemporan şi a nevoilor omului cultivat.
Programul monahal nu trebuie să fie „un compresor”, făcând să dispară
caracterele şi anihilând personalitatea. Monahul să nu fie un supus lipsit de
voinţă, fără nici o opinie. Munca şi planul studiului să-i ajute pe monahi pe
măsura posibilităţilor fiecăruia, ca fiecare să aibă
timp suficient de liniştire şi meditaţie.
8. Formarea să fie sprijinită, ascultarea să fie cu
discernământ, libertate şi multă iubire. Scriptura şi Părinţii să-şi reia locul
lor. Teologia să arunce lumină asupra problemelor contemporane. Dogma să fie
considerată ca suport al evlaviei. Tipicul Bisericii să fie conservat în
spiritul lui. Dumnezeiasca Împărtăşanie să revină la frecvenţa pe care o
hotărăsc sfintele canoane. Duhul cultului divin să fie tâlcuit în fiecare zi în
mănăstire. Rugăciunea neîncetată să fie considerată
criteriu primordial al spiritualităţii.
9. Tineretul să fie cinstit, elementul entuziast să fie
accentuat. Sublima viaţă duhovnicească şi vederea slavei lui Dumnezeu să fie
meditate ca dorul suprem al monahului. Condiţiile şi împrejurările vor arăta
nevoile adaptărilor şi evoluţiilor, e de ajuns ca ele să nu se opună canoanelor
şi să se facă de comun acord cu episcopul şi frăţia.
10.
Opera misionară, filantropică şi socială a
mânăstirii va juca un rol important în înnoirea idealului monahal. În epoca
noastră nu putem nega necesitatea acestei opere, dar ea trebuie să se facă în
cadrele pe care le defineşte Canonul 4 al Sinodului IV Ecumenic: fără ca
monahii să uite că idealul lor primordial este isihia, curăţia şi
îndumnezeirea. Munca va trebui să se facă într-un mod care să nu suprime
caracterul monahal al muncii monahului, şi să nu tulbure sau să împiedice viaţa
frăţiei. Un regulament al mânăstirii va ordona modul şi limitele activităţii
misionare, care nu va putea în nici un caz să fie considerată drept scop al
vieţii consacrate.
11.
Revigorarea
monahismului este în mod capital o chestiune care nu ţine de legi şi mijloace,
ci de persoanele care trăiesc acest sublim
ideal, persoane insuflate de acea căutare iubitoare şi de respectul faţă de
Tradiţie, şi care cunosc realitatea contemporană. Asemenea persoane vor
magnetiza şi alte suflete prin harul lui Dumnezeu, vor naşte monahi, vor face
din pustie cetate, vor repopula Biserica cu noi vlăstare, vor descoperi
prezenţa lui Dumnezeu şi vor da mărturie de Împărăţia Cerurilor, fiind sensibili
la acea frumuseţe în care Dumnezeu iese din Sine în întâmpinarea noastră,
„frumuseţea care provoacă orice comuniune” (Sf. Dionisie Areopagitul).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu