Un loc aparte în comunitatea
creștină din primele secole îl ocupau fecioarele. Spre deosebire de lumea
iudaică sau de cea romană, în creștinism femeia era respectată. Fie că provenea
dintre sclavi, dintre liberi sau din familiile bogate, femeia avea voie să-și
aleagă modul de viață: căsătoria sau fecioria.
Pentru primii
creștini, trăirea fecioriei însemna dăruirea întregii vieți în slujba
Evangheliei. Locul fecioarelor în cadrul comunității era foarte clar: ele
dădeau mărturie nu prin cuvânt ci prin propria viață despre Vestea cea nouă.
“Fecioara dă mărturie despre Dumnezeu prin fecioria ei, deoarece pe pământ nu
există nici un motiv pentru a rămâne fecioară. Motivul este cu totul ceresc”.[1]
Mai târziu, această vocație a fecioarelor a fost preluată de monahism, care a
apărut exact ca și mărturie a “vieții ce va să vină” încă din această viață.
Sfânta Muceniță
Cecilia, tânără patriciană romană din secolul al III-lea, provenea din vestita
familie a Ceciliilor, ai cărei strămoși intraseră în istoria Romei.
Passio Sanctae Ceciliae (Pătimirea Sfintei Cecilia), scrisă în
secolul al V-lea, ne arată că această tânără era foarte cultivată și foarte
înțeleaptă. Auzind de credința creștină, Cecilia, a cercetat-o cu deamănuntul
și apoi a cerut să fie botezată.
Și Passio o prezintă în continuare pe
tânăra patriciană ca fiind atât de înflăcărată în credință și atât de
îndrăgostită de Mirele Hristos, încât a luat hotărâre să trăiască în feciorie
toată viața. Spre deosebire de vremurile noastre, când fecioria este chiar
luată în râs, în comunitatea creștină primară, aceasta era foarte respectată.
În toate
zilele, Cecilia mergea la catacombele din Via Appia, pentru a lua parte la
slujbele săvârșite de papa Urban și nu lăsa să treacă nici o zi fără să-și
aducă rugăciunile la altarul Domnului și la mormintele Martirilor.
Văzând-o cât e
de bună, mulți săraci îi ieșeau în cale și așteptau să fie ajutați de ea și
nici unul nu pleca nemângâiat.
Dar părinții ei nu știau
nimic de votul pe care ea îl făcuse, așa că, potrivit obiceiului, au logodit-o
cu un nobil Valerian. Pentru fetele care proveneau din familiile bogate, era
destul de greu să ia votul fecioriei, pentru că era aproape imposibil să treacă
neobservate de către pretendenții bogați. Dincolo de dorințele nobililor
pretendenți se adăugau și interesele familiale. Iar creștinismul, să nu uităm,
era încă o religie nepermisă, așa că era imposibil ca un pretendent să fie
refuzat aducându-se ca scuză un ideal creștin.
Când veni
noaptea nunții, în toiul petrecerii, inima Ceciliei ardea de dragoste către
Mirele ei și-I înălța rugăciuni și laude. După ce se rugă mult timp, se
îndreptă către Valerian, soțul ei, și-i ceru să se retragă în camera lor.
Ajungând acolo, tânăra fecioară îi zise plină de încredere:
- Dulcele meu
soț, am să-ți spun ceva! Eu am o taină mare, pe care ți-o voi spune și ție,
dacă vei făgădui că o vei păstra cu fidelitate.
După ce tânărul și nobilul
Valerian și-a dat cuvântul, Cecilia, începu să-i vorbească despre Hristos și
despre legământul pe care ea l-a făcut, îndemnându-l de asemenea să primească
și el învățăturile Lui, ca să se învrednicească de făgăduințele făcute de Domnul
celor care-I urmează.
Mirat de cele
auzite, Valerian, o ascultă până la capăt, dar în cele din urmă îi spuse că i
se pare lipsit de sens ceea ce aude. Dar Cecilia îl avertiză că nu va fi
posibil să se întâmple ceva între ei, chiar dacă el o va sili, pentru că un
înger al Domnului o păzește necontenit.
Mișcat de
puterea harului dumnezeiesc, Valerian o crezu și plin de bucurie se învoi să
primească ceea ce îl va învăța mireasa sa iubită, mulțumindu-I Domnului că l-a
însoțit cu o fecioară atât de înțeleaptă și ceru să fie și el botezat. Cecilia
îi spusese că după botez, va putea să-l vadă și el pe îngerul care o
protejează.
După ce și-a terminat perioada
de pregătire și a primit botezul, el s-a dus direct acasă, ca să-i
împărtășească miresei sale bucuria pe care o primise în suflet. Dar cum intră
în casă, o văzu pe Cecilia stând în genunchi, răpită în rugăciune, iar un înger
o veghea. Valerian rămase nemișcat, neștiind ce să facă. Îngerul îi puse
Ceciliei o cunună de crini pe cap, și întorcându-se către Valerian îi zâmbi și
îi făcu semn să se apropie, întinzându-i o cunună de trandafiri. Dintr-o dată o
pace și o convingere interioară umplură inima tânărului Valerian și înțelese că
Cecilia aparține Mirelui ceresc iar din semnul îngerului desluși că în curând
va fi chemat la martiriu.
Din acel moment el a devenit
un înflăcărat apostol al credinței, aducând la lumină pe foarte mulți. Primul
care l-a urmat a fost fratele său, Tiburțiu, care tocmai intrase în casa lor
după viziunea pe care Valerian a avut-o. Mirat fiind de puternica mireasmă de
trandafiri, neobișnuită pentru anotimpul iernii, el întrebă de unde vine
această mireasmă. Valerian îi povesti totul fratelui său, care deschizându-și
inima, crezu cele povestite. După ce primi inițierea creștină, primi și el
botezul şi deseori ei se întâlneau și se întăreau în credința către Domnul. În
timpul lor, persecuția împotriva creștinilor se pornise foarte tare. Creștinii
erau duși în afara cetății și fiind uciși, erau părăsiți acolo, neîngropați,
pentru ca animalele sălbatice să le mănânce trupurile. Dar Cecilia nu putea
rămâne nepăsătoare la aceste întâmplări, așa că plăti pe doi tineri ca să
îngroape trupurile celor care erau omorâți în afara cetății. Însă cei doi
tineri au fost prinși și duși în fața prefectului.
După ce acesta îi condamnă la
moarte, îi dădu pe mâna unui soldat, Maximus, ca să fie duși în afara cetății
și să li se taie capul. Impresionat de tinerețea și de seninătatea celor doi,
Maximus i-a întrebat care este motivul pentru care nu se tem. Înțelegând că cei
doi aveau în ceruri o comoară cu mult mai de preț decât toate bogățiile acestei
lumi, soldatul ceru și el botezul. Aflând prefectul despre aceasta, îi omorâ pe
toți trei. Trupurile lor au fost luate mai apoi de Cecilia și așezate într-un
mormânt peste care s-a săpat un basorelief reprezentând pasărea phoenix, ca
simbol al învierii.
Dar nu după multe zile, a ajuns
vestea la prefectul cetății, Turcius Almachius, că mulți îi părăsesc pe zei și
se duc la rătăcirea creștină, la cuvintele unui oarecare Valerian. Punând să
fie prinși, Valerian și Tiburțiu, au fost aduși înaintea judecății prefectului,
care îi amenință în fel și chip. Crezând că i-a speriat de ajuns, el îi puse să
jertfească zeilor. Dar tinerii refuzară. Plin de supărare, prefectul îi zise
lui Valerian:
- Voi chiar
credeți că toată lumea se înșeală închinându-se zeilor, și doar tu și fratele
tău Îl cunoașteți pe Adevăratul Dumnezeu?
Dar Valerian,
plin de bărbăție, îi răspunse:
- Nu doar noi
Îl cunoaștem, căci în imperiu sunt nenumărați creștini. Tu crezi că sunt
puțini, dar nu mai e mult și voi împreună cu zeii voștri veți fi aruncați ca
niște corăbii care se sfărâmă de mal și se aruncă în foc!
Mâniat de îndrăzneala
răspunsului nobilului Valerian, prefectul puse să fie biciuiți și apoi porunci
să li se taie capul. Auzind această sentință, Sfântul Valerian, ridicând ochii
spre cer, zise cu înflăcărare:
- Iată ceasul
pe care l-am așteptat cu nerăbdare! Iată clipa care pentru mine este mai dulce
decât petrecerile lumii acesteia!
După ce au fost
decapitați, Sfânta Cecilia le-a înmormântat trupurile în catacombele lui
Pretextat. Dar nu după mult timp, auzind despre faptele minunate ale Sfintei
Cecilia, prefectul puse să fie și ea adusă în fața lui.
Auzind că este
de neam bun și că este foarte educată, începu prin a-i vorbi frumos și-i făcu
multe promisiuni. Cecilia însă îi răspunse direct:
- Dacă vei găsi
lucruri mai bune să-mi dai, decât bunătățile cerești făgăduite mie de Mirele
meu, doar așa mă vei putea convinge. Dar eu văd doar Chipul luminos al Celui pe
care Îl iubesc și nu doresc ca vreo înșelăciune pământească să mă trezească din
această încântare![2]
Înțelegând că n-o poate
convinge cu vorba bună, prefectul încercă s-o amenințe, sperând că prin chinuri
o va înfricoșa. Dar tânăra patriciană era neînfricată. În final, prefectul îi
zise:
- Nu știi că am
drept de viață și de moarte asupra ta?
Cecilia îi
răspunse:
- Nu este
adevărat! Tu poți să-mi omori acest trup, dar nu poți să-mi dai viață.
Simțindu-se
adânc jignit, prefectul ar fi omorât-o pe loc, dar de teamă să nu provoace
nemulțumiri în rândul nobilimii, a închis-o pe Cecilia într-o baie plină cu
aburi, în speranța că se va sufoca. Dar după trei zile, însă, o găsiră tot în
viață, așa că prefectul porunci să i se taie capul.
Înainte de a
muri, Sfânta, rosti o ultimă rugăciune:
- Slavă Ție,
Doamne Iisuse, că mi-ai îngăduit să sufăr pentru Tine. Te-am iubit în pace,
Te-am iubit în bine, te-am iubit în bucurie, iar acum în durere Te iubesc și
mai mult! Cât de dulce îmi e răstignirea pe Cruce cu Tine![3]
Impresionat de noblețea și
bunătatea Ceciliei, călăul abia îndrăzni să ridice sabia. O lovi de trei ori,
atât cât permitea legea, dar nu o omorâ. Creștinii au găsit-o într-un lac de
sânge și au dus-o la catacombe. Înainte de a-și da ultima suflare, Dumnezeu i-a
împlinit dorința de a-l avea la capul ei pe papa Urban. Ca o mărturie a
credinței, Cecilia a întins trei degete de la mâna dreaptă și arătătorul de la
mâna stângă, exprimându-și credința în Sfânta Treime, Un singur Dumnezeu în
Trei Persoane și apoi își dădu sufletul în mâinile Celui pe care L-a dorit mai
presus de orice. Creștinii i-au spălat trupul și au îngropat-o în catacombele
lui Callist. Atât papa Urban cât și creștinii care au cunoscut-o, au prețuit-o
foarte mult, atât pentru curăția vieții ei cât și pentru bunătatea cu care s-a
aplecat spre a-i ajuta pe toți din jurul ei. Cinstea care i-a fost acordată se
poate vedea și din faptul că trupul ei a fost așezat lângă mormintele primilor
papi.
Întreaga
Biserică a cinstit-o pe Sfânta Cecilia imediat după moartea ei, acordându-i un
cult deosebit.
În secolul al
V-lea, pe ruinele palatului nobilei familii romane a Ceciliilor, s-a ridicat o
bazilică ce i-a fost dedicată, “Santa Cecilia in Trastevere”.
Însă, cu toate
acestea, documentele care o consemnează cuprind unele confuzii. Este cert
faptul că, în jurul anului 230, sub împăratul Alexandru Sever (222-235), a fost
martirizată o tânără romană din strălucita familie a Ceciliilor.
Passio Sanctae Ceciliae cuprinde un text, care a fost greșit
interpretat de-a lungul vremii: “În timp ce instrumentele muzicale intonau
cântecele de nuntă, Cecilia cânta un imn de iubire lui Iisus, adevăratul ei
Mire”. Traducerea greșită suna cam așa: “cu instrumente muzicale, Cecilia
intona un imn...”
Această
traducere a făcut din Sfânta Cecilia patroana muzicii sfinte în Occident, din
Evul Mediu și până astăzi. Numeroase coruri, orchestre și formații muzicale se
pun sub patronajul ei, fiind considerată patroana cântăreților și a poeților.
Chiar și atunci când s-a realizat greșeala de traducere, ea a continuat să fie
considerată patroana muzicii, căci, pentru toți, prin viața și moartea ei, Sfânta
Cecilia, s-a înălțat spre sălașurile cerești ca o simfonie bineplăcută
Domnului, izvorâtă din inima ei curată.
O altă interpretare greșită a
fost cea a numelui Sfintei Cecilia. Acest nume este de proveniență etruscă
(Caecina) și a fost foarte folosit de familiile romane, în special de cele
bogate. Dar multă vreme s-a crezut că numele provine din cuvântul latin
“caecus” (orb), așa că unele variante nedocumentate ale vieții Sfintei o
prezintă ca fiind oarbă, din pricina numelui pe care l-a purtat.
În anul 821, în
vremea papei Pascal I, moaștele Sfintei Cecilia și o parte din veșmântul cu
care a fost îngropată, care era țesut cu fir de aur au fost descoperite într-o
criptă din catacombele Sfântului Callist. Pe inscripția mormântului era trecut
numele Sfintei, iar poziția osemintelor arăta că trupul a fost așezat pe partea
dreaptă, cu mâinile pe lângă corp, având întinse trei degete de la mâna dreaptă
și arătătorul de la mâna stângă. Capul era așezat cu fața spre spate, semn că
fusese decapitată.
Moaștele au fost lăsate în
poziția în care au fost descoperite și au fost mutate în Bazilica Santa Cecilia
in Trastevere, fiind așezate într-o raclă de chiparos. Se spune că moaştele
Sfintei au fost pierdute mai apoi, dar ea s-a arătat papei în vis şi i-a spus
locul în care se află. Au găsit moaştele întregi şi neatinse.
În anul 1599,
racla a fost redeschisă și s-a făcut o cercetare amănunțită a lor, luându-se în
considerare datele cuprinse de documentele din secolul al IX-lea. Sculptorul
Stefano Maderno (1571-1636) a sculptat în marmură chipul Sfintei Cecilia, așa
cum a fost descoperită: culcată pe partea dreaptă, cu degetele întinse,
mărturisind Unicitatea și Treimea lui Dumnezeu. Această statuie a fost așezată
în bazilica Sfintei și acolo se găsește până astăzi, iar o copie a acestei
statui a fost aşezată în Catacomba lui Callist, pe locul în care a fost
mormântul Sfintei. Amintirea Sfintei Cecilia se face în fiecare an pe data de
22 noiembrie și pentru cei care o cinstesc, ea este un adevărat model de viață
cerească trăită pe pământ.
Sfântă
Muceniță Cecilia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
