Cred ca rugaciunea de mai jos a Fericitului Augustin este una dintre cele mai frumoase rugaciuni ale Sfintilor Parinti.
Rugăciunea întâi
ce ar fi zis-o Mireasa – sufletul – către Mirele său
cel gândit şi Preadulce – Domnul nostru Iisus Hristos – numai către El vorbită
Pentru dulceaţa cea negrăită a lui Dumnezeu
De Te-aş cunoaşte pe Tine, Doamne, Cel ce mă cunoşti pe mine!
O, de Te-aş cunoaşte pe Tine, Doamne, puterea sufletului meu! Arată-mi mie, Doamne, mângâierea Ta!
O, de Te-aş vedea pe Tine, Lumina ochilor mei! Vino, veselia duhului meu!
O, de Te-aş vedea pe Tine, bucuria inimii mele!
O, de Te-aş iubi pe Tine, tăria sufletului meu! Arată-te mie, bucuria mea cea mare şi dulceaţa mea! Slăbeşte-mi mie, Doamne Dumnezeul meu, viaţa şi slava sufletului meu.
O, de Te-aş afla pe Tine, dorirea inimii mele!
O, de Te-aş ţine pe Tine, dragostea sufletului meu!
O, de m-aş uni cu Tine, Mire ceresc, veselia mea cea nemărginită, dinlăuntru şi dinafară!
O, de Te-aş câştiga pe Tine, fericirea cea veşnică!
O, de Te-aş câştiga pe Tine, viaţa cea bună în mijlocul inimii mele, dulceaţa cea nemărginită a sufletului meu!
O, de Te-aş iubi pe Tine, Doamne, tăria mea! Doamne, întărirea mea, scăparea mea, izbăvitorul meu, ajutorul meu, turn tare şi întru necazul meu, nădejde dulce!
O, de Te-aş îmbrăţişa pe Tine, bunătatea, fără de care nu este nimic bun!
O, de m-aş desfăta cu Tine cel preabun, de care despărţit fiind, nimic prea bun nu este!
Deschide cele dinăuntru ale răutăţilor mele, ca să aud glasul Tău. Luminează ochii mei, Lumina cea necuprinsă, fulgeră lucirea Ta şi o varsă peste dânşii, ca să nu vadă deşertăciune. Dă-mi ochi, lumină nevăzută, care Te va vedea pe Tine. Zideşte întru mine nouă mireasmă de viaţă, ca în urma Ta să alerg la mirosul mirului Tău.
Dă-mi inimă care socoteşte cele ale Tale, cugetare care Te iubeşte pe Tine, pomenire care îmi aduce aminte de Tine, minte care Te înţelege pe Tine, cuvânt care se ţine de Tine cu tărie, Cel cu nemărginire dulce şi Te iubeşte pe Tine cu înţelepciune, dragostea cea înţeleaptă, la care este viaţa prin care toate viază. Viaţă, ceea ce îmi dă mie viaţă; viaţă, prin care trăiesc, fără de care mor; prin care mă scol, fără de care pier; pentru care mă bucur, fără de care mă întristez; viaţă de viaţă făcătoare, dulce, îndrăgită şi de-a pururea pomenită.
Mă rog, unde eşti? Unde Te voi afla pe Tine? Ca să mă odihnesc întru mine fiind, dar aflându-mă întru Tine. Aproape fii de mintea mea; aproape de inimă; aproape spre ajutorul meu; aproape de gura mea! Că de dragostea Ta mă chinuiesc, că fără de Tine mor, că aducându-mi aminte de Tine răsuflu. Mireasma Ta mă câştigă pe mine, pomenirea Ta mă vindecă pe mine. Ci mă voi sătura când mi se va arăta Slava Ta, Viaţa sufletului meu (Ps. 41, 2).
Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu, când voi veni şi mă voi arăta Ţie, veseliei mele? Pentru ce faţa Ta întorci, bucurie, prin care mă bucur? Unde se ascunde Cel frumos, pe care Îl doresc? De mireasma Ta doresc, trăiesc şi mă veselesc, dar pe Tine nu Te văd. Glasul Tău auzindu-L, iarăşi viez, dar pentru ce faţa Ta îţi întorci de la mine? Poate zici: Nu Mă va vedea pe Mine om şi să fie viu.
Deci, o, Doamne, de aş muri, ca să Te văd pe Tine! O, de Te-aş vedea pe Tine, ca să mor lumii! Nu voiesc a trăi, voiesc a muri. Doresc a mă libera şi împreună cu Hristos a fi (Fapte. 7, 59; Filip. 1, 23). Doamne Iisuse, primeşte duhul meu. Viaţa mea, ia sufletul meu veselia mea, trage în sus inima mea; hrană dulce a mea, o, de Te-aş mânca pe Tine! Capul meu, îndreptează-mă pe mine! Lumina ochilor mei, luminează-mă pe mine! Mădularul meu, potriveşte-mă pe mine! Mireasma mea, fă-mă pe mine viu! Lauda mea, veseleşte sufletul robului Tău! Intră întru dânsul, dulceaţa cea nemărginită, ca să guste cele cu adevărat dulci; lumină veşnică străluceşte peste dânsul, ca să Te înţeleagă pe Tine şi să Te cunoască şi să Te iubească.
Pentru că de aceea, Doamne, nu Te iubeşte pe Tine, fiindcă nu Te cunoaşte; şi pentru aceasta nu Te cunoaşte, fiindcă nu Te înţelege pe Tine; şi pentru aceasta nu Te înţelege pe Tine, fiindcă nu pricepe lumina Ta. Că lumina întru întuneric luminează şi întunericul pe dânsa nu a cuprins-o (Ioan 1, 5).
O, lumină a minţii! O, adevăr strălucitor! O, strălucire adevărată, care luminezi pe tot omul ce vine în lume! Goneşte întunericul cel de pe faţa minţii mele, ca să Te văd pe Tine cu înţelegere şi să Te cunosc pe Tine cu cuprindere şi să Te iubesc pe Tine cu cunoştinţă. Că cel ce Te cunoaşte pe Tine Te iubeşte pe Tine mai mult decât pe sine; se depărtează de la sine, vine către Tine ca să se bucure întru Tine. Şi pentru aceasta, Doamne, nu cât sunt dator, Te iubesc pe Tine, că nu Te cunosc pe Tine desăvârşit. Iar fiindcă puţin Te cunosc, puţin Te iubesc, puţin de Tine mă bucur.
Deci, ticălos sunt eu. Inima pe care sunt dator Ţie, Unuia, cu toată dragostea şi cu toată viaţa mea a o da, la cele deşarte am dat-o şi deşert m-am făcut, deşertăciunea iubind-o. Şi pentru aceasta nu mă bucur întru Tine, Doamne; şi pentru aceasta nu mă lipesc de Tine, eu fiind întru cele dinafară, iar Tu întru cele dinăuntru; eu, întru cele vremelnice, Tu, întru cele veşnice; eu întru cele trecătoare mă revărs cu mintea, mă întorc cu gândul, la locuri am alergat, iar Tu, Doamne, întru cele de-a pururi vecuitoare şi veşnice locuieşti. Tu în Cer, eu pe pământ; Tu cele înalte le iubeşti, eu, cele smerite; Tu cele cereşti, eu, cele pământeşti.
Şi când acestea toate vor putea să se unească?
