Hristos Se naște, slăviți-L!

Sărbătoarea Nașterii după trup a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după cum e numită în oficul liturgic bizantin, este una dintre cele mai vechi sărbători creștine. În primele secole, în Răsărit, se serba pe 6 ianuarie, odată cu Epifania, iar în Apus pe 25 decembrie, cele două sărbători fiind prăznuite separat. În anul 379, și Constantinopolul separă cele două sărbători, Epifania fiind serbată în continuare pe 6 ianuarie, iar Crăciunul pe 25 decembrie. Imnografia acestei perioade este deosebit de frumoasă și bogată în semnificații teologice și în același timp antinomice (contrastante). Nașterea ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Troparul Nașterii ne anunță că Nașterea lui Hristos face să strălucească lumina teologiei, a cunoștinței de Dumnezeu, adică Hristos a venit în această lume ca să ni-l descopere nouă pe Tatăl: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18).  Cerul cel închis pentru oameni până acum, se deschide la Nașterea lui Hristos, după cum ne spune evanghelistul Luca: Și deodată s-a văzut mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 13-14).

                  Compoziție de o remarcabilă frumusețe imnografică, aparținând unei doamne nobile bizantine din secolul al VIII-lea, numită Cassia sau Casiana, stihira de mai jos, cântată în cadrul Vecerniei Mari a Nașterii, rezumă duhul tradiției bizantine, care descoperă Iconomia Domnului în chiar derularea istoriei: August, ajungând singur stăpânitor pe pământ, a încetat mulțimea stăpânirii oamenilor; iar Tu, întrupându-Te din cea curată, s-a surpat mulțimea idolilor. Sub o împărăție lumească cetățile erau și neamurile au crezut într-o împărăție a Dumnezeirii. Scrisu-s-au popoarele din porunca cezarului; scrisu-ne-am credincioșii în numele Dumnezeirii Tale, a Dumnezeului nostru celui întrupat. Prin această stihiră suntem anunțați că Nașterea Domnului înseamnă încetarea stăpânirii oamenilor căci, de acum, intră în istorie, în timpul nostru, Împărăția lui Dumnezeu. Împărăția Ta este împărăția tuturor veacurilor și stăpânirea Ta rămâne întru tot neamul și neamul, afirmă o altă stihiră a vecerniei. Dar începutul acestei noi Împărății este tainic și doar cei curați îi pot auzi vestirea: În taină Te-ai născut în peșteră, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit, punând steaua înainte ca o gură, Mântuitorule![1]

                   Un rezumat al imnografiei Ceasurilor Împărătești citite în ajunul sărbătorii, precum și al vecerniei și utreniei, ne va dezvălui multitudinea de semnificații pe care sărbătoarea Nașterii Domnului ne-o descoperă. Veniți să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de față. Zidul cel despărțitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzește pomul vieții; iar eu mă împărtășesc din dulceața din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare. Că chipul cel nechimbat al Tatălui, pecetea veșniciei Lui, înfățișare de rob primește, ieșind din Maica ce nu știe de nuntă, nesuferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind, și a luat ce nu era, om făcându-Se din iubire de oameni (stihiră de la vecernie, alcătuirea lui Ghermano). Kenoza (coborârea, smerenia) lui Hristos-Dumnezeu înseamnă înălțarea omului. Hristos se naște ca să ridice chipul cel mai înainte căzut (ceasul întâi). Hristos S-a întrupat ca pe om să-l îndumnezeiască. De aceea porțile raiului iarăși s-au deschis, sabia de foc a fost îndepărtată și noi am primit bucuria: Veniți, credincioșilor, să ne înălțăm dumnezeiește și să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem (stihiră la ceasul al șaselea).

                   Ceea ce sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului afirma discret, precum și semnul templului dărâmat și ridicat iarăși în trei zile, adică faptul că omul este de acum templu al lui Dumnezeu, este afirmat acum din plin de imnografie: Hristos vine către om ca pe om să-l facă locaș al lui Dumnezeu. Betleeme, gătește-te; bine te împodobește, iesle; peșteră, primește; că Adevărul a venit, umbra a trecut. Peștera, simbol al întunericului pământesc, primește pe Cel venit să aducă lumina: Cuvântul era Lumina cea adevărată, care venind în lume luminează pe tot omul (Ioan 1, 9). Chipurile cele nelămurite și umbrele văzându-le sfârșite, o, Maică preacurată a Cuvântului, Cel ce S-a arătat de curând din ușă încuiată, și socotind a fi El Lumina adevărului, după vrednicie binecuvântăm pântecele tău. Condacul Nașterii, alcătuit de Sfântul Roman Melodul, introduce tema lui Dumnezeu care vine să înnoiască chipul cel căzut al lui Adam: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut Prunc tânăr Dumnezeu Cel mai înainte de veci. Ideea este regăsită și la Sfântul Efrem Sirul care spunea că este o minune că Dumnezeu s-a arătat ca un prunc. Întrupându-se, Hristos devine noul Adam, de aceea s-a arătat ca un prunc tânăr, un prunc nou. Un om nou. Este și sensul primei paremii citite la vecernia Nașterii din Cartea Facerii: La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul (I, 1, 13). Nașterea lui Hristos reînnoiește întreaga creație. Toate celelalte șapte paremii sunt texte din cele mai importante profeții mesianice: Cartea Numerii amintește de steaua din Iacob prezisă de profetul Valaam, profeția lui Miheia vorbește despre nașterea în Betleem, marele Isaia, evanghelistul Vechiului Testament, vorbește despre toiagul din rădăcina lui Iesei, proorocul Baruh, a văzut pe Sluga Domnului, care S-a arătat pe pământ și cu oamenii a locuit, profetul Daniel, proorocește despre piatra tăiată fără mână din munte, și Isaia, iarăși vorbește în chip lămurit că Fecioara a luat în pântece și că Prunc S-a născut nouă Fiul.

                  Imnografia bizantină, moștenitoare a duhului Sfântului Evanghelist Ioan, operează din plin cu antinomiile, cu contrastele, după cum putem vedea în această stihiră cântată la ceasul al nouălea (Ceasurile Împărătești): Astăzi se naște din Fecioara Cel ce are în mână toată făptura. Cu scutece ca un prunc este înfășat Cel ce din fire este nepipăit. În iesle este culcat Dumnezeu, Cel ce a întărit cerurile de demult, întru început. La sân cu lapte este hrănit Cel ce a plouat în pustiu mană poporului. Pe magi cheamă Mirele Bisericii. Darurile acestora le primește Fiul Fecioarei. Închinămu-ne Nașterii Tale Hristoase. Învrednicește-ne să vedem și dumnezeiască Arătarea Ta. Tot acest contrast evidențiază geniul liturgic bizantin și ne dezvăluie modul de înțelegere a credinței specific Răsăritului creștin: Cel ce pe toate le ține devine ținut, Cel nepipăit este înfășat, Atotputernicul se lasă culcat în iesle. Sfârșitul stihirii ne indică și capătul mersului nostru liturgic, finalul sărbătorii: Învrednicește-ne să vedem și dumnezeiască Arătarea Ta. Epifania este sensul tainic al Nașterii. Scopul drumului nostru duhovnicesc a fost vederea acestei dumnezeiești Arătări. După cum am arătat mai sus, întregul nostru mers interior spre venirea Domnului, își găsește împlinirea în sărbătoarea Epifaniei, sărbătoarea vederii slavei Domnului întrupat.

                 Icoana Nașterii ne comunică un minunat sens, vorbind despre destinul Dumnezeului făcut prunc și culcat în iesle: El a venit în această lume pentru ca să Se jertfească pentru noi. Pruncul înfășat în scutece, asemănătoare cu giulgiurile, este așezat în ieslea care în icoana bizantină seamănă cu un mormânt sau un altar. Ieslea prefigurează mormântul în care Domnul va fi așezat, înfășat în giulgiuri, parcă aducându-se jertfă Tatălui pentru viața lumii. Culoarea ieslei ca și cea a mormântului este purpuriul (violetul). La fel este și veșmântul lui Hristos în dimineața Învierii când se arată Mariei Magdalena sau culoarea mormântului din care Hristos îi scoate pe Adam și Eva, în scena pogorârii la iad. Toate au culoarea purpuriu, obținută prin combinarea albastrului cu roșu și simbolizează unirea înțelepciunii cu iubirea, jertfa. Hlamida (mantia) cu care este îmbrăcat Hristos în vremea patimilor este de asemenea violetă în reprezentarea vechii iconografii. Încă din vechime, în perioada postului Crăciunului, culoarea folosită în biserică era violetul, culoare a reculegerii și meditației. Din evlavie față de noblețea arătată de Hristos în vremea patimilor, împărații bizantini, au preluat culoarea purpuriu, devenită o culoare exclusivă a casei imperiale bizantine. Mulți dintre împărații bizantini au purtat chiar titlul de porfirogenetul (născut în purpură).

                 Imnografia lasă să transpară deja vestirea Învierii: Domnul Iisus născându-se în Betleemul Iudeii, magii venind de la Răsărit s-au închinat lui Dumnezeu, Celui ce s-a întrupat; și îndată deschizându-și vistieriile, i-au adus daruri scumpe: aur lămurit, ca unui Împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor și ca unui mort de trei zile; și smirnă, ca Unuia fără de moarte. Prin această orientare spre Înviere, sărbătoarea Nașterii ne pune în fața unui drum care trebuie parcurs. Între iesle și mormântul gol există Golgota. Drumul de la nașterea din nou la transfigurare presupune greutatea crucii, a nevoințelor și încercărilor. Iar tot acest proces al transfigurării începe și pentru noi din această noapte sfântă, noaptea venirii lui Mesia, așa cum mărturisește una dintre stihirile canonului Nașterii: Dobândindu-și dorul venirii lui Mesia, poporul cel plăcut lui Hristos se roagă acum, cu lacrimi, să-i dai, preacurată Fecioară, și harul celei de-a doua nașteri, cel de viață făcător, ca să se închine strălucirii tale. Între Crăciun și Epifanie, la Liturghia din 2 ianuarie, se citește pericopa evanghelică de la Ioan (3, 1-21) care redă dialogul dintre Iisus și Nicodim: Era un om dintre farisei, pe nume Nicodim, fruntaş al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus (3, 1-2). Așezată în această zi, ca un fel de concluzie a sărbătorii Nașterii Domnului, această pericopă ne pune înainte tema nașterii din nou, sau a celei de-a doua nașteri, despre care aminteam mai sus. Nașterea lui Hristos pe pământ ne naște pe noi pentru cer, ne naște duhovnicește. Odată cu Nașterea Domnului prăznuim și nașterea noastră cea duhovnicească, pe care o primim prin Sfintele Taine, prin Botez, Mirungere, Spovedanie, Euharistie, Maslu. Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup trup este; şi ce este născut din Duh duh este. Nu te mira că ţi-am zis: trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă unde vrea şi auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine şi unde se duce. Aşa este cu oricine e născut din Duhul (3, 5-8).

                  Nașterea Domnului înseamnă pentru noi că ni s-a deschis calea duhovnicească spre cer. Iar pătrunderea pe această cale nu e posibilă fără o naştere în Duh, fără botezul morţii şi al învierii. Apa şi Duhul despre care îi spune Domnul lui Nicodim, semnifică Botezul, adică moartea omului vechi şi învierea împreună cu Hristos, înnoirea, transfigurarea. Nașterea în duh o dobândim deci prin Sfintele Taine și prin conlucrarea noastră, prin schimbarea vieții noastre. O mărturisesc pericopele evanghelice din următoarele două zile: pe 3 ianuarie fragmentul de la Matei 23, 23-28 (Curăță mai întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară) și pe 4 ianuarie, fragmentul din Luca 10, 1-15 (S-a apropiat de voi Împărăția lui Dumnezeu). Sunt încă două concluzii ale sărbătorii Nașterii: nașterea duhovnicească presupune cuățirea interioară, după cum spuneam mai sus, căci acest praznic ne-a adus aproape Împărăția lui Dumnezeu și trebuie să ne curățim sufletele ca să putem intra în ea. Atât de înălțătoare este toată această taină pe care o sărbătorim în noaptea sfântă de Crăciun, încât mai bine ne este nouă s-o contemplăm cu mintea și cu inima, după cum ne îndeamnă o stihiră a sărbătorii: Mai lesne e, Fecioară, pentru noi să iubim tăcerea, căci este lucru neprimejdios, decât a împleti din dragoste cântări cu osârdie alcătuite, căci este lucru anevoios. Ci, o, Maică pe cât binevoiești dă-ne și nouă această putere.

---

[1] Tropar la vecernia Nașterii, Mineiul pe decembrie, p. 428.

Sfântul Sebastian

18 ianuarie: pomenirea Sfântului Mucenic Sebastian
Potrivit Sfântului Ambrozie, Sebastian s-a născut în Galia, dar a crescut în Milano (vechiul Mediolanum). Tatăl său era din Narbona (Franța meridională) iar mama lui din Milano. De mic a fo...st crescut în credința creștină. În anul 270, foarte tânăr fiind, a ales cariera militară, iar în anul 283 devine tribun în prima cohortă a gărzii imperiale din Roma. Datorită loialității, inteligenței și puterii de care a dat dovadă, el se bucura de aprecierea împăraților Maximian și Dioclețian, care nu-l bănuiau că ar putea fi creștin. Astfel, devenit persoană cu influență în administrația Romei și un apropiat al familiilor aristocrate romane, el s-a folosit de acest statut, răspândind credința creștină printre aceștia. Chiar a întors la Hristos pe câțiva nobili dar și soldați din armata imperială. Dar nici pe cei sărmani nu i-a uitat, căci întotdeauna se îngrijea ca toți prizonierii creștini să primească Sfânta Îmărtășanie înainte de a fi duși la moarte în arenele romane. Și pe mulți care, în închisoare, se clătinau în credința lor, Sfântul i-a întărit să rabde până la sfârșit. De multe ori, știind dinainte ce prigoană va urma, îi anunța pe creștini să se ferească și să se ascundă în catacombe. Este și motivul pentru care încă de la început a fost supra-numit de creștini întocmai cu Apostolii. Când, din invidia unora a fost pârât împăratului că este creștin, ba mai mult, că îi și ajută pe confrații lui să scape, acestuia nu i-a venit să creadă și l-a chemat pe Sebastian înaintea sa. Nefiindu-i frică să-și mărturisească credința în Hristos, Sebastian recunoscu totul împăratului, care se întristă foarte tare, căci îl aprecia pe Sebastian pentru curajul, puterea și virtuțile de care dădea dovadă și ținea la el ca la un fiu. Îi reproșă că este nerecunoscător și un mincinos, dar tot îi era greu să-l trimită la moarte. Totuși, ura a învins sufletul său, și-l condamnă pe Sebastian să fie ucis cu săgeți, chiar de soldații care se aflaseră sub comanda lui. Plini de răutate, soldații îl duseră pe colina Palatinului, și legându-l de un stâlp, începură să tragă în el pe rând. După fiecare săgeată aplaudau, râdeau, chiuiau, până ce îi acoperiră tot trupul de sânge. Așa a fost găsit de matroana Irina, văduva Sfântului Castulus, care ștergându-i rănile, observă că soldații nu i-au atins părțile mai importante ale corpului, având așadar șanse de vindecare. Luându-l în casa ei, l-a îngrijit până la vindecarea completă. Cum s-a putut ține pe picioare, Sebastian, s-a întors în fața lui Dioclețian ca să-și mărturisească din nou credința. Mirat, împăratul crezu că vede o nălucă, dar venindu-și în fire, dădu ordin ca Sebastian să fie dus în Circus Maximus, cel mai mare hipodrom roman, unde a fost lovit cu toiege până și-a dat sufletul.
Apoi, pentru ca să fie sigur că amintirea lui se va șterge, și ca trupul lui să nu fie găsit de creștini, Dioclețian a dat ordin ca trupul Sfântului să fie aruncat în Cloaca Maxima, cel mai mare canal al Romei.
Dar în viața Sfântului Sebastian se spune că, într-o noapte, el s-a arătat sfintei matroane Lucina, și i-a descoperit unde se află moaștele lui, poruncindu-i să îl îngroape în catacombele de pe Via Appia, lângă mormintele Sfinților Apostoli Petru și Pavel, acolo unde se găsește până astăzi. De asemenea, alături de moaștele lui sfinte se păstrează și una dintre săgețile cu care a fost străpuns și o parte din stâlpul de care a fost legat.
Evlavia către Sfântul Martir Sebastian a fost atât de dezvoltată, chiar din secolele IV-V, încât a început să fie considerat al treilea patron spiritual al Romei, alături de Sfinții Apostoli Petru și Pavel. În anul 680 a salvat Roma de o epidemie de ciumă și de atunci este venerat ca vindecător (de la acea dată, Basilica Apostolorum, ridicată de împăratul Constantin peste catacombele care adăpostiseră provizoriu moaștele Sfinților Apostoli Petru și Pavel, devine Basilica Sancti Sebastiani). De asemenea, întotdeauna a fost venerat ca ocrotitor al armatei și al arcașilor.
Sfinte Mare Mucenice Sebastian, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!Vezi mai mult

Programul liturgic

Program liturgic

(ciclul Nașterii Domnului)

 

Miercuri, 18 decembrie: Sf. Mc. Sebastian

Ora 8.30 Acatistul Sf. Mc. Sebastian, ora 9 primirea PS Galaction, ora 9.15 Sfânta Liturghie

 

Vineri, 20 decembrie: Sf. Sfințit Mc. Ignatie Teoforul

Ora 8.30 Acatistul Sf. Ignatie, ora 8.45 primirea PS Galaction,

ora 9 Sfânta Liturghie

 

Marți, 24 decembrie: Ajunul Crăciunului

8.30 slujba Ceasurilor Împărătești (ale Crăciunului),

ora 9.15 primirea PS Galaction,

 ora 9.30 Sfânta Liturghie (a Sf. Vasile cel Mare)

Noaptea

ora 23 Utrenia Nașterii Domnului, ora 0.15 Sfânta Liturghie de Crăciun (Miercuri, 25 decembrie: Nașterea Domnului)

 

Joi, 26 decembrie: Soborul Maicii Domnului (sărbătorim pe Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu – Theotokos)

Ora 8.30 Acatistul Maicii Domnului, ora 9 Sfânta Liturghie

 

Vineri, 27 decembrie: Sfântul Arhidiacon Ștefan, Protomartirul

Ora 8.30 Acatistul Sf. Ștefan, ora 9 primirea PS Galaction, ora 9.15 Sfânta Liturghie

Ora 22 Sfântul Maslu, Paraclisul Sf. Mironosițe Maria Magdalena, ora 0.15 Sfânta Liturghie

 

Duminică, 29 decembrie: Sf. 14 000 de Prunci uciși de Irod,

ora 8.30 Acatistul și Sfânta Liturghie

 

Marți, 31 decembrie: 23.30 Te Deum (slujba de mulțumire pentru anul care trece și cerere de binecuvântare pentru anul care vine)

 

Miercuri, 1 ianuarie: Tăierea împrejur și Sf. Vasile cel Mare

 ora 8.30 Acatistul Sf. Vasile și Sfânta Liturghie

Joi, 2 ianuarie: Sfântul Serafim de Sarov
ora 8.30 Acatisul Sfântului, ora 9.15 primirea PS Galaction,

ora 9. 30 Sfânta Liturghie

 

Viața Sfintei Mucenițe Cecilia Fecioara

                Un loc aparte în comunitatea creștină din primele secole îl ocupau fecioarele. Spre deosebire de lumea iudaică sau de cea romană, în creștinism femeia era respectată. Fie că provenea dintre sclavi, dintre liberi sau din familiile bogate, femeia avea voie să-și aleagă modul de viață: căsătoria sau fecioria. 

Pentru primii creștini, trăirea fecioriei însemna dăruirea întregii vieți în slujba Evangheliei. Locul fecioarelor în cadrul comunității era foarte clar: ele dădeau mărturie nu prin cuvânt ci prin propria viață despre Vestea cea nouă. “Fecioara dă mărturie despre Dumnezeu prin fecioria ei, deoarece pe pământ nu există nici un motiv pentru a rămâne fecioară. Motivul este cu totul ceresc”.^[1] Mai târziu, această vocație a fecioarelor a fost preluată de monahism, care a apărut exact ca și mărturie a “vieții ce va să vină” încă din această viață.

Sfânta Muceniță Cecilia, tânără patriciană romană din secolul al III-lea, provenea din vestita familie a Ceciliilor, ai cărei strămoși intraseră în istoria Romei.

                Passio Sanctae Ceciliae (Pătimirea Sfintei Cecilia), scrisă în secolul al V-lea, ne arată că această tânără era foarte cultivată și foarte înțeleaptă. Auzind de credința creștină, Cecilia, a cercetat-o cu deamănuntul și apoi a cerut să fie botezată.

Și Passio o prezintă în continuare pe tânăra patriciană ca fiind atât de înflăcărată în credință și atât de îndrăgostită de Mirele Hristos, încât a luat hotărâre să trăiască în feciorie toată viața. Spre deosebire de vremurile noastre, când fecioria este chiar luată în râs, în comunitatea creștină primară, aceasta era foarte respectată.

În toate zilele, Cecilia mergea la catacombele din Via Appia, pentru a lua parte la slujbele săvârșite de papa Urban și nu lăsa să treacă nici o zi fără să-și aducă rugăciunile la altarul Domnului și la mormintele Martirilor.

Văzând-o cât e de bună, mulți săraci îi ieșeau în cale și așteptau să fie ajutați de ea și nici unul nu pleca nemângâiat.

                  Dar părinții ei nu știau nimic de votul pe care ea îl făcuse, așa că, potrivit obiceiului, au logodit-o cu un nobil Valerian. Pentru fetele care proveneau din familiile bogate, era destul de greu să ia votul fecioriei, pentru că era aproape imposibil să treacă neobservate de către pretendenții bogați. Dincolo de dorințele nobililor pretendenți se adăugau și interesele familiale. Iar creștinismul, să nu uităm, era încă o religie nepermisă, așa că era imposibil ca un pretendent să fie refuzat aducându-se ca scuză un ideal creștin.

Când veni noaptea nunții, în toiul petrecerii, inima Ceciliei ardea de dragoste către Mirele ei și-I înălța rugăciuni și laude. După ce se rugă mult timp, se îndreptă către Valerian, soțul ei, și-i ceru să se retragă în camera lor. Ajungând acolo, tânăra fecioară îi zise plină de încredere:

- Dulcele meu soț, am să-ți spun ceva! Eu am o taină mare, pe care ți-o voi spune și ție, dacă vei făgădui că o vei păstra cu fidelitate.

                După ce tânărul și nobilul Valerian și-a dat cuvântul, Cecilia, începu să-i vorbească despre Hristos și despre legământul pe care ea l-a făcut, îndemnându-l de asemenea să primească și el învățăturile Lui, ca să se învrednicească de făgăduințele făcute de Domnul celor care-I urmează.

Mirat de cele auzite, Valerian, o ascultă până la capăt, dar în cele din urmă îi spuse că i se pare lipsit de sens ceea ce aude. Dar Cecilia îl avertiză că nu va fi posibil să se întâmple ceva între ei, chiar dacă el o va sili, pentru că un înger al Domnului o păzește necontenit.

Mișcat de puterea harului dumnezeiesc, Valerian o crezu și plin de bucurie se învoi să primească ceea ce îl va învăța mireasa sa iubită, mulțumindu-I Domnului că l-a însoțit cu o fecioară atât de înțeleaptă și ceru să fie și el botezat. Cecilia îi spusese că după botez, va putea să-l vadă și el pe îngerul care o protejează.

                 După ce și-a terminat perioada de pregătire și a primit botezul, el s-a dus direct acasă, ca să-i împărtășească miresei sale bucuria pe care o primise în suflet. Dar cum intră în casă, o văzu pe Cecilia stând în genunchi, răpită în rugăciune, iar un înger o veghea. Valerian rămase nemișcat, neștiind ce să facă. Îngerul îi puse Ceciliei o cunună de crini pe cap, și întorcându-se către Valerian îi zâmbi și îi făcu semn să se apropie, întinzându-i o cunună de trandafiri. Dintr-o dată o pace și o convingere interioară umplură inima tânărului Valerian și înțelese că Cecilia aparține Mirelui ceresc iar din semnul îngerului desluși că în curând va fi chemat la martiriu.

                 Din acel moment el a devenit un înflăcărat apostol al credinței, aducând la lumină pe foarte mulți. Primul care l-a urmat a fost fratele său, Tiburțiu, care tocmai intrase în casa lor după viziunea pe care Valerian a avut-o. Mirat fiind de puternica mireasmă de trandafiri, neobișnuită pentru anotimpul iernii, el întrebă de unde vine această mireasmă. Valerian îi povesti totul fratelui său, care deschizându-și inima, crezu cele povestite. După ce primi inițierea creștină, primi și el botezul şi deseori ei se întâlneau și se întăreau în credința către Domnul. În timpul lor, persecuția împotriva creștinilor se pornise foarte tare. Creștinii erau duși în afara cetății și fiind uciși, erau părăsiți acolo, neîngropați, pentru ca animalele sălbatice să le mănânce trupurile. Dar Cecilia nu putea rămâne nepăsătoare la aceste întâmplări, așa că plăti pe doi tineri ca să îngroape trupurile celor care erau omorâți în afara cetății. Însă cei doi tineri au fost prinși și duși în fața prefectului.   

                 După ce acesta îi condamnă la moarte, îi dădu pe mâna unui soldat, Maximus, ca să fie duși în afara cetății și să li se taie capul. Impresionat de tinerețea și de seninătatea celor doi, Maximus i-a întrebat care este motivul pentru care nu se tem. Înțelegând că cei doi aveau în ceruri o comoară cu mult mai de preț decât toate bogățiile acestei lumi, soldatul ceru și el botezul. Aflând prefectul despre aceasta, îi omorâ pe toți trei. Trupurile lor au fost luate mai apoi de Cecilia și așezate într-un mormânt peste care s-a săpat un basorelief reprezentând pasărea phoenix, ca simbol al învierii.

                Dar nu după multe zile, a ajuns vestea la prefectul cetății, Turcius Almachius, că mulți îi părăsesc pe zei și se duc la rătăcirea creștină, la cuvintele unui oarecare Valerian. Punând să fie prinși, Valerian și Tiburțiu, au fost aduși înaintea judecății prefectului, care îi amenință în fel și chip. Crezând că i-a speriat de ajuns, el îi puse să jertfească zeilor. Dar tinerii refuzară. Plin de supărare, prefectul îi zise lui Valerian:

- Voi chiar credeți că toată lumea se înșeală închinându-se zeilor, și doar tu și fratele tău Îl cunoașteți pe Adevăratul Dumnezeu?

Dar Valerian, plin de bărbăție, îi răspunse:

- Nu doar noi Îl cunoaștem, căci în imperiu sunt nenumărați creștini. Tu crezi că sunt puțini, dar nu mai e mult și voi împreună cu zeii voștri veți fi aruncați ca niște corăbii care se sfărâmă de mal și se aruncă în foc!

                Mâniat de îndrăzneala răspunsului nobilului Valerian, prefectul puse să fie biciuiți și apoi porunci să li se taie capul. Auzind această sentință, Sfântul Valerian, ridicând ochii spre cer, zise cu înflăcărare:

- Iată ceasul pe care l-am așteptat cu nerăbdare! Iată clipa care pentru mine este mai dulce decât petrecerile lumii acesteia!

După ce au fost decapitați, Sfânta Cecilia le-a înmormântat trupurile în catacombele lui Pretextat. Dar nu după mult timp, auzind despre faptele minunate ale Sfintei Cecilia, prefectul puse să fie și ea adusă în fața lui.

Auzind că este de neam bun și că este foarte educată, începu prin a-i vorbi frumos și-i făcu multe promisiuni. Cecilia însă îi răspunse direct:

- Dacă vei găsi lucruri mai bune să-mi dai, decât bunătățile cerești făgăduite mie de Mirele meu, doar așa mă vei putea convinge. Dar eu văd doar Chipul luminos al Celui pe care Îl iubesc și nu doresc ca vreo înșelăciune pământească să mă trezească din această încântare!^[2]

                 Înțelegând că n-o poate convinge cu vorba bună, prefectul încercă s-o amenințe, sperând că prin chinuri o va înfricoșa. Dar tânăra patriciană era neînfricată. În final, prefectul îi zise:

- Nu știi că am drept de viață și de moarte asupra ta?

Cecilia îi răspunse:

- Nu este adevărat! Tu poți să-mi omori acest trup, dar nu poți să-mi dai viață.

Simțindu-se adânc jignit, prefectul ar fi omorât-o pe loc, dar de teamă să nu provoace nemulțumiri în rândul nobilimii, a închis-o pe Cecilia într-o baie plină cu aburi, în speranța că se va sufoca. Dar după trei zile, însă, o găsiră tot în viață, așa că prefectul porunci să i se taie capul.

Înainte de a muri, Sfânta, rosti o ultimă rugăciune:

- Slavă Ție, Doamne Iisuse, că mi-ai îngăduit să sufăr pentru Tine. Te-am iubit în pace, Te-am iubit în bine, te-am iubit în bucurie, iar acum în durere Te iubesc și mai mult! Cât de dulce îmi e răstignirea pe Cruce cu Tine!^[3]

                Impresionat de noblețea și bunătatea Ceciliei, călăul abia îndrăzni să ridice sabia. O lovi de trei ori, atât cât permitea legea, dar nu o omorâ. Creștinii au găsit-o într-un lac de sânge și au dus-o la catacombe. Înainte de a-și da ultima suflare, Dumnezeu i-a împlinit dorința de a-l avea la capul ei pe papa Urban. Ca o mărturie a credinței, Cecilia a întins trei degete de la mâna dreaptă și arătătorul de la mâna stângă, exprimându-și credința în Sfânta Treime, Un singur Dumnezeu în Trei Persoane și apoi își dădu sufletul în mâinile Celui pe care L-a dorit mai presus de orice. Creștinii i-au spălat trupul și au îngropat-o în catacombele lui Callist. Atât papa Urban cât și creștinii care au cunoscut-o, au prețuit-o foarte mult, atât pentru curăția vieții ei cât și pentru bunătatea cu care s-a aplecat spre a-i ajuta pe toți din jurul ei. Cinstea care i-a fost acordată se poate vedea și din faptul că trupul ei a fost așezat lângă mormintele primilor papi.

Întreaga Biserică a cinstit-o pe Sfânta Cecilia imediat după moartea ei, acordându-i un cult deosebit.

În secolul al V-lea, pe ruinele palatului nobilei familii romane a Ceciliilor, s-a ridicat o bazilică ce i-a fost dedicată, “Santa Cecilia in Trastevere”.

Însă, cu toate acestea, documentele care o consemnează cuprind unele confuzii. Este cert faptul că, în jurul anului 230, sub împăratul Alexandru Sever (222-235), a fost martirizată o tânără romană din strălucita familie a Ceciliilor.

                Passio Sanctae Ceciliae cuprinde un text, care a fost greșit interpretat de-a lungul vremii: “În timp ce instrumentele muzicale intonau cântecele de nuntă, Cecilia cânta un imn de iubire lui Iisus, adevăratul ei Mire”. Traducerea greșită suna cam așa: “cu instrumente muzicale, Cecilia intona un imn...”

Această traducere a făcut din Sfânta Cecilia patroana muzicii sfinte în Occident, din Evul Mediu și până astăzi. Numeroase coruri, orchestre și formații muzicale se pun sub patronajul ei, fiind considerată patroana cântăreților și a poeților. Chiar și atunci când s-a realizat greșeala de traducere, ea a continuat să fie considerată patroana muzicii, căci, pentru toți, prin viața și moartea ei, Sfânta Cecilia, s-a înălțat spre sălașurile cerești ca o simfonie bineplăcută Domnului, izvorâtă din inima ei curată.

                O altă interpretare greșită a fost cea a numelui Sfintei Cecilia. Acest nume este de proveniență etruscă (Caecina) și a fost foarte folosit de familiile romane, în special de cele bogate. Dar multă vreme s-a crezut că numele provine din cuvântul latin “caecus” (orb), așa că unele variante nedocumentate ale vieții Sfintei o prezintă ca fiind oarbă, din pricina numelui pe care l-a purtat.

În anul 821, în vremea papei Pascal I, moaștele Sfintei Cecilia și o parte din veșmântul cu care a fost îngropată, care era țesut cu fir de aur au fost descoperite într-o criptă din catacombele Sfântului Callist. Pe inscripția mormântului era trecut numele Sfintei, iar poziția osemintelor arăta că trupul a fost așezat pe partea dreaptă, cu mâinile pe lângă corp, având întinse trei degete de la mâna dreaptă și arătătorul de la mâna stângă. Capul era așezat cu fața spre spate, semn că fusese decapitată.

                Moaștele au fost lăsate în poziția în care au fost descoperite și au fost mutate în Bazilica Santa Cecilia in Trastevere, fiind așezate într-o raclă de chiparos. Se spune că moaştele Sfintei au fost pierdute mai apoi, dar ea s-a arătat papei în vis şi i-a spus locul în care se află. Au găsit moaştele întregi şi neatinse.

În anul 1599, racla a fost redeschisă și s-a făcut o cercetare amănunțită a lor, luându-se în considerare datele cuprinse de documentele din secolul al IX-lea. Sculptorul Stefano Maderno (1571-1636) a sculptat în marmură chipul Sfintei Cecilia, așa cum a fost descoperită: culcată pe partea dreaptă, cu degetele întinse, mărturisind Unicitatea și Treimea lui Dumnezeu. Această statuie a fost așezată în bazilica Sfintei și acolo se găsește până astăzi, iar o copie a acestei statui a fost aşezată în Catacomba lui Callist, pe locul în care a fost mormântul Sfintei. Amintirea Sfintei Cecilia se face în fiecare an pe data de 22 noiembrie și pentru cei care o cinstesc, ea este un adevărat model de viață cerească trăită pe pământ.

 

Sfântă Muceniță Cecilia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

---

^[1] ENRICO PEPE, op. cit., pag. 622.

^[2] Cr. WISEMAN, op.cit., p. 129.

^[3] Cr. WISEMAN, op.cit., 130.

Meditație despre Sfântul Ioan Evanghelistul

 

Sfântul Ioan Evanghelistul este singurul dintre ucenicii Mântuitorului care a rămas alături de El până la capăt şi aceasta pentru că iubirea lui faţă de Domnul Hristos era desăvârşită. El Îl iubea nemăsurat de mult pe Fiul lui Dumnezeu, dar îi iubea cu o mare dragoste şi pe cei pentru care Fiul lui Dumnezeu murea din iubire: Din aceasta am cunoscut iubirea Lui, că El și-a pus viața Sa pentru noi; și noi de asemenea trebuie să ne punem viața pentru frați (1 Ioan 3, 16-17). Când stătea lângă cruce, atunci întristarea sa a fost nemăsurată asemenea oceanului, însă puterea Domnului l-a întărit, căci el era ucenicul pe care-l iubea Iisus, și a vrut Domnul ca el să vadă Învierea Lui iar, după Înălțarea Lui, să rămână viu în așteptarea celei de-a doua Sale veniri, spre mărturie și spre mângâierea poporului credincios. Noi nu putem nici măcar bănui ce a trăit ucenicul cel iubit alături de Maica lui Iisus lângă crucea Mântuitorului, atunci când oamenii pe care Domnul i-a iubit atât de mult și a căror mântuire o dorea până la capăt, L-au răstignit pe Domnul lor cel iubit. Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu și de oameni este mică. Așa cum iubirea Sfântului Ioan e nemăsurată și neînțeleasă, așa și întristarea lui e nemăsurată și neînțeleasă pentru noi.

O, Sfinte Ioane, Părintele nostru, ucenicule cel iubit al Mântuitorului, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Învățătorul și Dumnezeul tău în zilele viețuirii Sale pe pământ? Cum priveai fața Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel Căruia Îi slujesc cu frică și cu dragoste puterile cerești? Spune-ne ce a simțit sufletul tău când l-ai auzit pe sfântul Ioan Botezătorul, al cărui ucenic ai fost, zicând: Iată, Mielul lui Dumnezeu, încât din acel ceas L-ai urmat?

Ce bucurie ai avut, Sfinte Ioane, când cel dintâi, împreună cu Sfântul Andrei, L-ai numit pe Iisus cu numele de Învăţător? Și atunci când, urmându-L pe Iisus și întrebându-L unde locuieşte, v-a chemat și ați petrecut întreaga zi în casa Lui?

Cât de mare a fost iubirea ta, Sfinte Ioane, alesule feciorelnic al lui Hristos, încât la chemarea Lui ai părăsit totul, chiar şi pe tatăl tău?

Vorbește-ne nouă, fiilor tăi, Sfinte Ioane, despre Iisus schimbat la Faţă, în muntele Taborului! Cu câtă teamă și cutremur te-ai aruncat cu fața la pământ când te-a învăluit lumina Lui?

Cum te-ai minunat, Sfinte, când ai fost de faţă la învierea fiicei lui Iair, și de unde ai avut înțelepciune, fiind singurul care ai grăit milele lui Iisus pentru samariteană, pentru Lazăr şi pentru orbul din naştere?

Cu adevărat ai fost ucenic prea iubit, căci tu ne-ai păstrat cu de-amănuntul cuvintele lui Iisus făgăduind rânduirea  sfintei Euharistii, tu, care împreună cu Sfântul Petru, ai pregătit cămara de sus pentru Cină.

Câtă bucurie și mângâiere ai avut în sufletul tău, Sfinte Ioane, fiind cel pe care îl iubea Iisus; tu, care la Cină te-ai odihnit chiar pe pieptul Lui? De acolo te-ai adăpat, ca dintr-un izvor, de apa teologiei, o, Ioane Teologule! Tu, cel pe care Nazarineanul l-a numit  fiul tunetului…

Care au fost durerile sufletului tău, Sfinte Ioane, auzind cuvintele şi rugăciunea lui Iisus de după Cină, și atunci când Iisus ți-a încredinţat secretul trădării lui Iuda?

Spune-ne, Sfinte Ioane, ce simțea sufletul tău atunci când Iisus Domnul te-a luat cu Sine în grădina Măslinilor spre a fi martorul însângeratei Sale agonii?

Sfinte Ioane, singurul dintre Apostoli care ai rămas la picioarele Crucii, oare cu câtă admirație ți-ai privit Învățătorul atunci când murea pentru viața lumii? Ce ai simțit atunci când sulița a străpuns  coasta lui Iisus?

Ce chinuri ai trăit Părintele nostru, Sfinte Ioane, când ai văzut-o pe Maica lui Iisus sfâșiată de durere? Vorbește-ne și nouă despre iubirea cu care ai primit-o în casa ta, pe Maica Împăratului a toate, care ţi-a fost încredinţată fiindcă erai Apostolul feciorelnic! Spune-ne și nouă, Sfinte, despre tristețea ei! Cum a îndurat să-și vadă Fiul Preaiubit răstignit pe cruce? Cum a îndurat ca prin sufletul ei să treacă sabia? Prin tine, Sfinte Ioane, și noi am primit numele şi cinstea de fii ai Maicii lui Dumnezeu.

Spune-ne, Sfinte, care a fost bucuria ta când Maria Magdalena ți-a adus vestea Învierii Domnului tău? Și cu câtă nerăbdare ai alergat și ai ajuns cel dintâi dintre Apostoli la mormântul lui Iisus? Cu adevărat fericit ești, Sfinte Ioane, căci de cum ai văzut mormântul gol ai și crezut în Învierea lui Hristos! Curăţia inimii tale te-a făcut, Ioane Sfinte, să-L recunoşti pe ţărm pe Domnul nostru înviat.

Cum te-ai bucurat, Sfinte Ioane, când L-ai primit pe Duhul Sfânt, Mângâietorul și cu puterea Lui, împreună cu Sfântul Petru, ai făptuit întâia minune? Și mai spune-ne, Sfinte, cum e să nu te despartă nimic de dragostea lui Hristos? Spune-ne, tu, care te-ai învrednicit să fii împreună cu Sfântul Petru primul dintre ucenicii întemniţaţi pentru slujirea lui Iisus!

Sfinte Ioane, pe care Sfântul Pavel îl numeşte în epistolele sale unul dintre stâlpii Bisericii, cu adevărat te-ai arătat vrednic să fii iubit de Maica lui Hristos, tu, care ai păzit-o ca pe lumina ochilor, până la sfânta Sa Adormire.

Vulturul Evangheliştilor și Apostol al Asiei te cunoaștem, Sfinte Teologule, cela ce ești mărturisitor şi învăţător al dumnezeirii lui Iisus, învăţător îndeosebi al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele!

Sfinte Părinte Ioane, Profetule al Noului Legământ, care ai mărturisit credinţa în faţa tiranilor şi ai fost surghiunit pentru ea, care ai suferit martiriul în uleiul încins, dar ai rămas neatins de moarte, întărește-ne și pe noi în credința și iubirea față de Domnul Hristos, Mielul înjunghiat, și față de frați.

O, văzătorule din Patmos, dezvăluie-ne și nouă tainele Mielului și dă-ne să ardem și noi de iubire față de El și față de cei pentru care El a fost înjunghiat!

Bucură-te, Sfinte Apostole și Evanghelistule Ioane, care, fiindcă ai cinstit-o atât de mult pe Preasfânta Fecioară, Maica ta, ai fost răsplătit cu îndelungă bătrâneţe!

Cu adevărat vrednic de cinstire eşti, Preafericite Ioane, tu care la Cină te-ai rezemat cu înfricoşare pe  pieptul Mântuitorului!

 

Timpul: un mare dar făcut de Dumnezeu oamenilor

 

 

Pentru omul biblic ca şi pentru vechii greci existau doi termeni pentru desemnarea timpului: chronos şi kairos. În timp ce chronos-ul se referă la curgerea cotidiană a timpului profan, kairos-ul defineşte ceea ce Scriptura numeşte „plinirea vremii” (Ef. 1, 10) sau „vremea potrivită” (Ps. 103, 27). Pentru creştini, persoana lui Iisus Hristos este „axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era orientată mesianic spre El, era timpul de aşteptare, de prefigurare. După Întruparea Lui, a început „plinirea vremii”. El dă adevăratul conţinut al istoriei, e veşnic prezent în timp, ca Dumnezeu întrupat, ca Unul care a fost în acelaşi timp în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi care acum sus şade lângă Tatăl şi cu noi este în chip nevăzut (rugăciunea dinainte de împărtăşire). Deoarece El este veşnic prezent în Biserică şi istorie, memorialul liturgic din cadrul cultului bisericesc nu este numai amintirea trecutului, ci el ne face prezente şi contemporane evenimentele din trecut şi ne sugerează pe cele din viitor (eschatologie). În marile sărbători ale Mântuitorului devenim un fel de martori oculari ai evenimentelor comemorate, devenim contemporani cu ele. Fiecare act divin din Iconomia mântuirii a avut loc odată, într-un anumit moment al istoriei, dar se oferă, devine continuu prezent în Taine, în misterul liturgic”[1]. Pentru Fericitul Augustin ne aflăm între deja şi încă nu: între istorie şi eshaton există kairos. Eshatonul pentru creştini nu este doar un act final, ci este pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu încă de aici şi de acum, urmând să ne împărtăşim mai adevărat în ziua cea neînserată din comuniunea cu Dumnezeu. Celelalte Taine şi rituri, ceasurile, care scandează ziua respectându-i ritmurile, efectuează şi ele la locul lor transfigurarea timpului. Atingându-şi astfel sfârşitul în Liturghie, timpul îşi poate continua în mod paradoxal derularea sa imanentă, făcută din decizii umane şi acţiuni asupra lucrurilor, pentru că, graţie simbolurilor liturgice, şi-a regăsit un sens, o direcţie şi o lege de dezvoltare”[2].

            Îmbinând anul liturgic cu temele Iconomiei, viața liturgică bizantină oferă calea pentru interiorizarea misterelor Dumnezeului celui viu. Desigur trebuie să ajungi să o descifrezi (ceea ce se petrece dacă îi urmezi învățătura). Ea e țesută din figuri, din alegorii, dar mai cu seamă din simboluri care tipifică drama lui Dumnezeu și a omului ce se împlinește în interiorul ei. Simbolul e totodată cifru și tăcere, cheie care deschide o breșă spre mister și, în același timp, văl care ascunde. El spune și nu spune. Ascunde, făcând astfel posibilă perspectiva unei căutări fără sfârșit. De aici nesațul rugăciunii liturgice care cheamă la o transmutare a ființei noastre, purtând dorința până la împlinirea ei, transmutând împlinirea în dorință. Scopul Bisericii este acela de a ne ajuta să trăim viața în Hristos, pentru ca prin aceasta să devenim părtași la slava dumnezeiască chiar de aici, din lumea aceasta. Biserica Răsăriteană, prin Sfinții săi, ne amintește continuu că scopul omului pe pământ este îndumnezeirea. Iar scopul acesta Biserica îl îndeplinește prin viața sa liturgică. Sărbătorile creştine, își fac loc în timpul cronologic, timpul unanim, şi străbat dincolo de el, introduc un sens calitativ distinct: timp liturgic în raport cu timpul cronologic. Timpul liturgic se transmite din aproape în aproape, ca un fel de timp secret, ca un timp al catacombelor, în interiorul timpului deschis şi întreţine condiţia creştină într-o situaţie eschatologică (de așteptare a Mirelui). A începe anul liturgic înseamnă a te așeza în meditarea lucrării lui Dumnezeu în lume. A-L lăuda, a-I mulțumi, a-L slăvi și a-I cere. Iar aceasta înseamnă să intri în anul bineplăcut Domnului. Prin așezarea sărbătorilor care comemorează Iconomia Domnului, de-a lungul întregului an bisericesc, „timpul se sfințește, se trasformă și se înscrie în veșnicie și, lucrul cel mai important dintre toate, omul care trăiește în timp este transformat și înveșnicit”.[3]

---

[1] ENE BRANIŞTE, Liturgica generală, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 147.

[2] GHISLAIN LAFONT, O istorie teologică a Bisericii, Edit. Deisis, Sibiu, 2003, p. 460.

[3] HIEROTHEOS VLACHOS, Predici la marile sărbători, Edit. Egumenița, Galați, 2004, p. 8.

Viața Sfintei Mironosițe Ioana

Viața Sfintei Mironosițe Ioana

 

                  De îndată ce ea a atins trupul Sfânt al Mântuitorului, a simțit o durere copleșitoare, de parcă fusese tăiată cu sabia. Preț de câteva clipe rămase așa. Dintr-odată simți cum un val imens de bucurie prindea viață adânc în inima ei! Numele ei era Ioana, şi era soţia lui Huza, un dregător important de la curtea regelui Irod din Iudeea.

                 În fiecare an pe 27 iunie, Biserica Ortodoxă, face pomenirea Sfintei Mironosițe Ioana. În Proloagele de la Ohrida, Sfântul Nicolae Velimirovici, notează câteva date pe care tradiția le-a păstrat despre viața Sfintei Ioana: „Sfânta Ioana Mironosiţa a fost soţia lui Huza, administratorul averii regelui Irod. După ce Irod a pus ca Ioan Botezătorul să fie decapitat, a poruncit să fie aruncat capul acestuia într-un loc necurat. Ioana a luat capul şi l-a îngropat cu cinste pe Muntele Măslinilor, pe terenul lui Irod. Capul Botezătorului a fost găsit mai târziu, în timpul domniei lui Constantin cel Mare. Sfânta Ioana este amintită pentru că ea a fost prezentă atât în vremea patimilor Domnului cât și la Învierea Sa. A adormit în pace”.  

                   Sfântul Evanghelist Luca este cel care vorbește despre Mironosița Ioana, amintind-o în grupul femeilor bogate care L-au urmat pe Domnul: Şi erau cu El cei doisprezece şi unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, şi Ioana, femeia lui Huza – un dregător al lui Irod – şi Suzana şi multe altele care-I slujeau din avutul lor (Lc. 8, 1-3). Din acest fragment aflăm că cele câteva femei care-L urmau pe Iisus pretutindeni, încă din primul an al activităţii Sale, fuseseră vindecate de El de duhuri necurate şi de boli şi că ele proveneau din familii foarte bune şi înstărite, poate chiar din rândurile nobilimii galileiene. Asemenea Sfintei Mironosițe Maria Magdalena, din care Domnul a scos șapte diavoli, se pare că și Sfânta Ioana a avut o grea suferință de care Hristos a vindecat-o. În Evanghelia sa, Luca face referire la Irod de treisprezece ori, doar patru dintre acestea regăsindu-se și în celelalte Evanghelii. Acest lucru înseamnă că pentru celelalte nouă referiri la Irod din Evanghelia sa, Sfântul Luca, a avut o sursă independentă de celelalte Evanghelii. Istoricul Adrian Hastings sugerează că e posibil ca Sfânta Ioana să fie cea care i-a furnizat Evanghelistului Luca informațiile despre viața de la curtea lui Irod Antipa, ea fiind un martor ocular al evenimentelor de la palatul lui Irod[1]. O inscripție descoperită într-un osuar din Israel[2], Johanna, nepoata lui Teofil, marele preot, poate fi relevantă în acest sens, mai ales că se știe că Luca și-a dedicat Evanghelia și Faptele Apostolilor, scrise de el, unui anume Teofil. În Comentariul său la Evanghelia după Luca, Sfântul Teofilact al Bulgariei afirma: „Au fost, de asemenea, femeile care L-au urmat pe Iisus. Acestea ne învaţă că slăbiciunea femeiască nu le-a împiedicat să-L urmeze pe Hristos. Vedem modul în care aceste femei, în ciuda marii lor bogăţii, au renunțat la totul alegând în loc sărăcia cu Hristos și pentru Hristos. Să înţelegem că într-adevăr au fost bogate, ascultând cuvintele Evangheliei: L-au slujit pe El din propriile lor averi, nu cu banii altora, sau cu banii dobândiți prin fapte rele, după cum este adesea cazul”.

                  Din acestea înțelegem că Sfânta Mironosiță Ioana a fost una dintre femeile care L-au urmat şi însoţit pe Mântuitorul Iisus Hristos în perioada misiunii Sale pe pământ, ascultându-I cuvintele dumnezeiești și slujindu-L cu credință și evlavie. Chiar dacă soțul său a avut o poziție importantă la curtea regelui Irod, acest lucru nu a împiedicat-o ca, în ascuns, să-L urmeze pe Hristos, așa cum s-a întâmplat și în cazul Sfintei Claudia Procula, soția guvernatorului Pilat, pe care Biserica o pomenește în fiecare an pe 27 octombrie. Încă de la apariţia sa, creştinismul a atras nu numai atenţia oamenilor simpli şi neştiutori de carte, cum au afirmat mulţi duşmani ai creştinismului, încercând să limiteze autenticitatea şi originea divină a acestuia, între contemporanii lui Iisus fiind şi bogaţi care au crezut în El: Matei era vameş, Iuda Tadeul provenea dintr-o familie înstărită, Nicodim era membru al Sinedriului, Pavel era un intelectual şcolit, Luca era medic și pictor, Corneliu centurion. Origen, probabil pe baza Evangheliei apocrife a lui Nicodim, spune că şi soţia lui Pilat, Claudia Procula, a crezut în Hristos şi a fost creştină pe ascuns. În anul 46, proconsulul Sergiu Paulus din Cipru primeşte botezul, iar în anul 51, în Atena, Dionisie, membru al Areopagului, devine creştin, auzind predica lui Pavel despre Dumnezeul Necunoscut. În anul 60, Publius, căpetenia insulei Malta (Fapte. 28, 7), se converteşte auzind predica lui Pavel şi văzând minunile pe care acesta le-a săvârşit şi este hirotonit ca prim episcop al insulei. În Epistola către Romani, „un anumit număr de convertite nu este identificat decât prin prenumele gentilic de Claudia, Iulia, Iunia, ca fiicele familiilor romane. Aceste femei au deci un statut social şi familial: Pavel nu a recrutat numai printre marginali şi sclavi”.[3] Tot din Epistolele Sfântului Pavel aflăm că printre cei convertiţi se găseau şi câteva femei care aparţineau lumii afacerilor: Febe (Rom. 16, 1), întreprinzător independent, dar şi diaconiţă în Biserica din Chenhrea (Corint), Chloe (1 Cor. 1, 11), probabil director de întreprindere sau de breaslă, Lydia din Filippi (Fapte. 16, 14), traficantă de purpură. La Efes, Sfântul Pavel este ajutat de Tiranus, un preşedinte de breaslă (Fapte. 19, 9), în Corint este găzduit de Gaius (Rom. 16, 23), în casa căruia se aduna comunitatea din Corint (deci avea o casă destul de încăpătoare!) şi este sprijinit de Erast, vistiernicul cetăţii (Rom. 16, 23).

                  Fără îndoială, Sfânta Ioana se înscrie în rândul bogaților care și-au pus întreaga viață în slujba lui Hristos și acest lucru ne vorbește despre personalitatea ei, despre mărinimia sufletului său. Căci oare ce-i lipsea unei nobile doamne de la curtea lui Irod? Poate suferința a mânat-o, cum s-a întâmplat și în cazul altora, să caute vindecarea la  Nazarineanul, însă în momentul în care L-a atins, s-a întâmplat cu ea, ceea ce Sfântul Roman Melodul ne spune că s-a întâmplat cu femeia cu scurgerea de sânge: „Pe ascuns, Mântuitorule, de Tine s-a apropiat, căci doar Om a crezut că ești; dar pe când se vindeca a aflat că ești și Dumnezeu și Om. Pe ascuns atinge marginea hainei Tale, cu palma o ținea și se cutremura sufletul său. Credea că Te fură cu mâna, dar de Tine s-a furat și Ție îți striga: Mântuitorule, mântuiește-mă!”[4]

                  Momentul întâlnirii cu Hristos a fost momentul decisiv pentru Sfânta Mironosiță Ioana: ca și Moise oarecând, care a riscat ieșind împreună cu poporul ales din curtea faraonului, și ea a ieșit împotriva vântului, renunțând la curtea lui Irod. Dintr-o aleasă doamnă aristocrată a devenit o smerită slujitoare. A renunțat nu doar la siguranța materială, ci chiar și la statutul ei social, identificându-se cu săracii, cu cei marginalizați, așa cum Hristos a învățat-o: Regii neamurilor domnesc peste ele și cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, și căpetenia, ca acela care slujește. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujește? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește (Luca 22, 25-27). Este impresionant felul în care această femeie extraordinară a avut tăria să împlinească în viața ei radicalitatea mesajului lui Hristos! Acest lucru însă a făcut-o desăvârșită, după cuvântul spus de Hristos tânărului bogat: Un singur lucru îți lipsește: vinde tot ce ai și vino de urmează Mie! (Luca 18, 22). Atunci când vorbește despre sfintele femei care-L urmau pe Domnul, Luca, spune că acestea erau multe care-I slujeau din avutul lor (8, 3). Iată că ele erau cele care împlineau cuvântul acesta al lui Hristos de a sluji, de a fi mai mici, mai smerite. Și cât de minunată era fapta aceasta a Sfintei Ioana! Ea care altădată, la palat, era servită de galileeni săraci, acum îi slujea pe aceștia, peste tot, prin toate satele străbătute de iubitul lor Nazarinean. Întrezărim aici deja o primă formă a slujirii, a diaconiei, dar și un model al vieții monahale, căci Apostolii și Mironosițele sunt modelul vieții călugărești: disponibili zi și noapte, locuitori ai curților Domnului, făcând din viața lor o neîncetată slujire, după cum spune și psalmistul: Scoală-te la miez de noapte, şi mulţumeşte Domnului pentru judecăţile Sale drepte (Ps. 118, 62).  Monahii au înțeles dintotdeauna că trebuie să fie oricând gata să slujească Biserica lui Hristos, să stea drepţi pe meterezele cetăţii: Pe zidurile tale, Ierusalime, Eu pun străjeri, care nici zi, nici noapte nu vor tăcea. Voi, care aduceţi aminte Domnului de făgăduinţele Lui, să n-aveţi odihnă şi să nu-I daţi răgaz până ce nu va aşeza din nou Ierusalimul, ca să facă din el lauda pământului” (Isaia 62, 6-7). Sfintele femei Mironosițe sunt modelul vieții călugărești, după cum cântă și Acatistul Sfintei Maria Magdalena: Bucură-te, că cinului călugăresc calea vieţii celei bune mai înainte ai arătat!

                 Există în Noul Testament câteva referiri la curteni de-ai regelui Irod care au crezut în Hristos și acest lucru ne poate face să ne întrebăm: oare Sfânta Mironosiță Ioana este cea care i-a îndrumat spre Hristos? În capitolul al IV-lea al Evangheliei Sfântului Ioan este istorisită minunea vindecării fiului unui slujitor regesc: Și era un slujitor regesc al cărui fiu era bolnav în Capernaum (Ioan 4, 46). Venind la Iisus, acesta Îl ruga să vină să-i vindece fiul. Hristos l-a trimis acasă, asigurându-l că fiul său s-a vindecat. Aflând de la slugile sale că exact în momentul în care Iisus l-a trimis acasă fiul său s-a vindecat, a crezut el și toată casa lui (Ioan 4, 53). În Faptele Apostolilor printre ucenicii Bisericii din Antiohia este amintit și un curtean de-al lui Irod: Și erau în Biserica din Antiohia prooroci și învățători: Barnaba și Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cireneul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, și Saul (Fapte. 13, 1). În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel, salută și pe un anume Irodion, cel de un neam cu mine (Rom. 16, 11). Nu știm dacă Sfânta Ioana este cea care i-a îndrumat pe acești curteni ai lui Irod spre Hristos, dar cu siguranță exemplul ei le-a atras atenția.

                  Pe Sfânta Ioana o regăsim apoi împreună cu celelalte mironosiţe, mergând la mormântul Mântuitorului ca să ungă trupul sfânt cu mir după pogorârea de pe Cruce. În momentul în care ea a văzut trupul mort al Domnului şi Mântuitorului ei, a fost cuprinsă de o durere fără margini. Gândul că nu va mai vedea niciodată fața aceea plină de bunăvoie și de mângâiere care altădată îi adusese vindecarea și adeseori îi alunga orice durere, acel gând, o umplea de o tristețe nespusă. Desigur, nu era prima dată când nobila Sfântă Ioana asista la o ceremonie funerară. Nu cu mult timp înainte, după ce regele Irod, a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, poruncise soldaților să arunce sfântul cap la groapa cu gunoi. Aflând de la soțul său unde este acea groapă, Sfânta Ioana, plină de durere, a ridicat în mare taină capul Sfântului Proroc al pustiului, l-a curățat și l-a  îngropat cu cinste pe Muntele Măslinilor (pe vârful Eleon), aproape de locul de unde S-a înălțat Iisus la cer. Aproape trei sute de ani mai târziu, în vremea Sfântului împărat Constantin cel Mare, s-a descoperit capul Sfântului Ioan Botezătorul și a fost adus la Constantinopol, unde generaţii de creştini au cinstit cu evlavie aceste sfinte moaște, atât de iubite oricărui suflet creștin.

                  În vreme ce curtenii regelui Irod petreceau în nepăsare, Fericita Ioana, ascultase cu atenție cuvintele Botezătorului Ioan, care îndemnau la pocăință și care vorbeau despre venirea în mijlocul poporului, a Celui prezis de veacuri de prooroci. Pe Ioan l-a auzit ea vorbind despre Nazarineanul și astfel a înflorit în ea dorința de a-L cunoaște pentru a primi și ea vindecarea. De aceea, îl prețuia foarte mult pe proorocul deșertului, și nu mică i-a fost mâhnirea când a auzit sentința lui Irod. Însă ce putere avea o femeie la curtea celui mai tiran dintre conducătorii popoarelor de atunci? Înțelegem cu câtă grijă și iubire sfântă, s-a îngrijit Sfânta ca să împlinească cele de trebuință pentru îngroparea capului Sfântului Înainte-Mergător.

                  Alăturându-se celorlalte femei care urmau și slujeau lui Iisus, Maria Magdalena, surorile Marta și Maria, Suzana, Salomeea - și Ioana, a devenit o credincioasă ucenică, încercând să netezească, la fiecare pas, calea Domnului și a ucenicilor Săi. Același grup al femeilor slujitoare va deveni grupul femeilor Mironosițe, care au pregătit trupul Domnului pentru îngropare și care în dimineața Învierii au venit la mormânt după datină. A fost cu siguranţă o sarcină sfâşietoare pentru aceste ucenițe ale Domnului – şi în special pentru Ioana, care era obligată să-L urmeze pe Iisus în taină, şi care adesea a fost nevoită să-și folosească inteligenţa pentru a evita să fie arestată pentru credința ei. Totuşi ea a realizat toate sarcinile ei cu curaj şi demnitate. În vremea patimilor Domnului, însă, a trebuit să se poarte cu și mai multă atenție pentru a nu fi descoperită. Plângând în tăcere, se oprea din când în când, amintindu-și că Nazarineanul le vorbise despre o Împărăție care nu va avea sfârșit și asta parcă îi dădea nădejde.

                  Nu mică i-a fost uimirea atunci când, ajunsă la mormânt, împreună cu celelalte mironosițe, au găsit piatra răsturnată. Iar ele erau: Maria Magdalena și Ioana și Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea (Luca 24, 10). Sfântul Luca descrie uimirea și marea bucurie pe care sfintele femei le-au trăit în fața mormântului gol, Sfânta Ioana fiind probabil aceea, după cum spuneam mai sus, care i-a descris desfășurarea evenimentelor: faptul că au pregătit miresmele mai dinainte, că au fost cuprinse de nedumerire atunci când n-au găsit trupul Domnului, că s-au înfricoșat la vederea îngerului și au căzut cu fața la pământ și că și-au adus aminte de cuvintele Lui.

                  Acum, în prima zi a săptămânii, dimineața foarte devreme, ea, împreună cu celelalte femei, venind la mormânt cu aromatele pe care le pregătiseră, pe când se întrebau între ele cine le va ajuta să prăvălească piatra de la ușa mormântului, au găsit piatra răsturnată. Intrând în mormânt și negăsind trupul Domnului au fost cuprinse de tulburare. Dintr-odată, iată, că doi bărbaţi în veșminte strălucitoare au stat în fața lor, iar ele, cuprinse de frică, s-au aruncat cu fața la pământ. Aceia le-au întrebat: Ce căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? El nu este aici, a înviat! Amintiţi-vă ce vă spunea în Galileea că Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoșilor și va fi răstignit, dar a treia zi va învia. Şi ele și-au adus aminte de cuvintele Lui. Apoi s-au întors de la mormânt şi au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți (Luca 24, 5-9). Primind cu bucurie mare vestea îngerului că Iisus a înviat din mormânt, sfintele femei au plecat în grabă să-i anunțe pe ucenici despre cele întâmplate. După Înălțarea Domnului la cer, pe sfintele femei le găsim, conform cărții Faptele Apostolilor, în camera de sus,  alături de Apostoli, în așteptarea venirii Mângâietorului: Toți aceștia într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus, și cu frații Lui (Fapte. 1, 14). Sunt exegeți contemporani care cred că Iunia despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani ar fi chiar Sfânta Ioana Mironosița, Iunia, fiind forma latinizată a evreiescului Johanna[5]: Îmbrățișați pe Andronic și pe Iunia, cei de un neam cu mine și împreună închiși cu mine, care sunt vestiți între apostoli și care înaintea mea au fost în Hristos (Rom. 16, 7). Acest lucru n-ar face decât să ne spună mai multe despre viața Sfintei Mironosițe după pogorârea Duhului Sfânt. Este posibil ca această referire să fie la ea, căci Pavel spune că era vestită între Apostoli și că L-a cunoscut pe Hristos înaintea lui. Asemenea Apostolilor și celorlalte femei mironosițe, și Sfânta Ioana a propovăduit vestea cea bună, suferind și înfruntând foamea, setea, adeseori închisoarea, poate chiar pălmuiri și loviri. Tradiția ne spune că a adormit în pace întru Domnul.

                  Viaţa Sfintei Ioana, purtătoarea de miruri, ne  vorbește de fapt despre bunătatea și iubirea milostivă a Fiului lui Dumnezeu, care a fost iubit și ascultat de bogați și săraci deopotrivă. El le-a vindecat sufletele și trupurile de boli, de amărăciune și de tristețe, picurându-le în inimi credința și speranța în Împărăția Sa cea cerească. Primind cu tot sufletul învățăturile Nazarineanului, asemenea ucenicilor, și sfintele femei au găsit pacea și bucuria în urmarea Lui. De aceea au avut puterea să renunțe la tot: la putere, la orgolii, la avere și la orice le-ar fi împiedicat să se dedice cu totul slujirii Lui. Pe scurt: Sfânta Ioana este un exemplu despre cum devin bogații sfinți.

---

[1] ADRIAN HASTINGS, Prophet and witness in Jerusalem: a study of the teaching of St. Luke, London; New York: Longmans, Green, (1958), p. 38.

[2] D. BARAG și D. FLUSSER, The Ossuary of Yehohanah Granddaughter of the High Priest Theophilus, Israel Exploration Journal, 36 (1986), pp. 39-44.

 

[3] MARIE-FRANÇOISE BASLEZ, Biblie şi istorie, Edit. Artemis, Bucureşti, 2009, p. 311.

[4] Sf. ROMAN MELODUL, Imnele Sfintei Scripturi, Edit. Doxologia, Iași, 2012, p. 259.

[5] BEN WITHERINGTON III, "Joanna: Apostle of the Lord—or Jailbait?", Bible Review, Spring 2005, pp. 12–14.