După cum îi spune şi numele: Pantocrator – A-tot-ţiitorul, Aşezământul se vrea a fi un loc ospitalier pentru tineri, în care fiecare să-şi găsească un loc al său, unde mulţi tineri îşi vor găsi refugiul în căutarea lor de sens şi speranţă.

Sigla Asezamantului: Pelicanul este un simbol al Mântuitorului folosit destul de timpuriu, atât în Răsărit cât şi în Apus şi semnifică atotputernicia jertfei lui Hristos. În creştinism Dumnezeu e răstignit; drumul către înviere trece prin cruce. Pelicanul care îşi străpunge pieptul pentru ca din sângele său să-şi hrănească fiii şi să le dea viaţă, Îl simbolizează pe Hristos, care pe toate le ţine şi le mântuieşte prin jertfa Sa. Pe lângă simbolul patimii Mântuitorului, care are conotaţie euharistică (Sângele Lui a curs pentru viaţa lumii), pelicanul simbolizează de asemenea şi sfâşierea fără durere a Învăţătorului care transmite ucenicilor destoinici cunoştinţe atât de aprofundate încât fac parte din fiinţa Sa. De aceea cuvântul Său este unul care mântuieşte, căci este „rupt” chiar din fiinţa Sa şi astfel are putere multă.
Ocrotitori şi îndrumători pe cale ai Aşezământului sunt Sfântul Ioan Teologul, Ucenicul cel iubit şi Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena, iar sărbătoarea care exprimă cel mai bine atotputernicia lui Hristos – Pantocrator este Schimbarea la Faţă.






luni, 9 septembrie 2013

Timpul: un mare dar făcut de Dumnezeu oamenilor


 

 

Pentru omul biblic ca şi pentru vechii greci existau doi termeni pentru desemnarea timpului: chronos şi kairos. În timp ce chronos-ul se referă la curgerea cotidiană a timpului profan, kairos-ul defineşte ceea ce Scriptura numeşte „plinirea vremii” (Ef. 1, 10) sau „vremea potrivită” (Ps. 103, 27). Pentru creştini, persoana lui Iisus Hristos este „axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era orientată mesianic spre El, era timpul de aşteptare, de prefigurare. După Întruparea Lui, a început „plinirea vremii”. El dă adevăratul conţinut al istoriei, e veşnic prezent în timp, ca Dumnezeu întrupat, ca Unul care a fost în acelaşi timp în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi care acum sus şade lângă Tatăl şi cu noi este în chip nevăzut (rugăciunea dinainte de împărtăşire). Deoarece El este veşnic prezent în Biserică şi istorie, memorialul liturgic din cadrul cultului bisericesc nu este numai amintirea trecutului, ci el ne face prezente şi contemporane evenimentele din trecut şi ne sugerează pe cele din viitor (eschatologie). În marile sărbători ale Mântuitorului devenim un fel de martori oculari ai evenimentelor comemorate, devenim contemporani cu ele. Fiecare act divin din Iconomia mântuirii a avut loc odată, într-un anumit moment al istoriei, dar se oferă, devine continuu prezent în Taine, în misterul liturgic”[1]. Pentru Fericitul Augustin ne aflăm între deja şi încă nu: între istorie şi eshaton există kairos. Eshatonul pentru creştini nu este doar un act final, ci este pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu încă de aici şi de acum, urmând să ne împărtăşim mai adevărat în ziua cea neînserată din comuniunea cu Dumnezeu. Celelalte Taine şi rituri, ceasurile, care scandează ziua respectându-i ritmurile, efectuează şi ele la locul lor transfigurarea timpului. Atingându-şi astfel sfârşitul în Liturghie, timpul îşi poate continua în mod paradoxal derularea sa imanentă, făcută din decizii umane şi acţiuni asupra lucrurilor, pentru că, graţie simbolurilor liturgice, şi-a regăsit un sens, o direcţie şi o lege de dezvoltare”[2].

            Îmbinând anul liturgic cu temele Iconomiei, viața liturgică bizantină oferă calea pentru interiorizarea misterelor Dumnezeului celui viu. Desigur trebuie să ajungi să o descifrezi (ceea ce se petrece dacă îi urmezi învățătura). Ea e țesută din figuri, din alegorii, dar mai cu seamă din simboluri care tipifică drama lui Dumnezeu și a omului ce se împlinește în interiorul ei. Simbolul e totodată cifru și tăcere, cheie care deschide o breșă spre mister și, în același timp, văl care ascunde. El spune și nu spune. Ascunde, făcând astfel posibilă perspectiva unei căutări fără sfârșit. De aici nesațul rugăciunii liturgice care cheamă la o transmutare a ființei noastre, purtând dorința până la împlinirea ei, transmutând împlinirea în dorință. Scopul Bisericii este acela de a ne ajuta să trăim viața în Hristos, pentru ca prin aceasta să devenim părtași la slava dumnezeiască chiar de aici, din lumea aceasta. Biserica Răsăriteană, prin Sfinții săi, ne amintește continuu că scopul omului pe pământ este îndumnezeirea. Iar scopul acesta Biserica îl îndeplinește prin viața sa liturgică. Sărbătorile creştine, își fac loc în timpul cronologic, timpul unanim, şi străbat dincolo de el, introduc un sens calitativ distinct: timp liturgic în raport cu timpul cronologic. Timpul liturgic se transmite din aproape în aproape, ca un fel de timp secret, ca un timp al catacombelor, în interiorul timpului deschis şi întreţine condiţia creştină într-o situaţie eschatologică (de așteptare a Mirelui). A începe anul liturgic înseamnă a te așeza în meditarea lucrării lui Dumnezeu în lume. A-L lăuda, a-I mulțumi, a-L slăvi și a-I cere. Iar aceasta înseamnă să intri în anul bineplăcut Domnului. Prin așezarea sărbătorilor care comemorează Iconomia Domnului, de-a lungul întregului an bisericesc, „timpul se sfințește, se trasformă și se înscrie în veșnicie și, lucrul cel mai important dintre toate, omul care trăiește în timp este transformat și înveșnicit”.[3]


[1] ENE BRANIŞTE, Liturgica generală, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 147.
[2] GHISLAIN LAFONT, O istorie teologică a Bisericii, Edit. Deisis, Sibiu, 2003, p. 460.
[3] HIEROTHEOS VLACHOS, Predici la marile sărbători, Edit. Egumenița, Galați, 2004, p. 8.
Publicat de la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)