Sărbătoarea Nașterii
după trup a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
după cum e numită în oficul liturgic bizantin, este una dintre cele mai vechi
sărbători creștine. În primele secole, în Răsărit, se serba pe 6 ianuarie,
odată cu Epifania, iar în Apus pe 25 decembrie, cele două sărbători fiind
prăznuite separat. În anul 379, și Constantinopolul separă cele două sărbători,
Epifania fiind serbată în continuare pe 6 ianuarie, iar Crăciunul pe 25
decembrie. Imnografia acestei perioade este deosebit de frumoasă și bogată în
semnificații teologice și în același timp antinomice (contrastante). Nașterea ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,
răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de
la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății și să Te cunoască pe
Tine, Răsăritul cel de sus. Troparul Nașterii ne anunță că Nașterea lui Hristos
face să strălucească lumina teologiei, a cunoștinței de Dumnezeu, adică Hristos
a venit în această lume ca să ni-l descopere nouă pe Tatăl: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
Fiul Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan
1, 18). Cerul cel închis pentru oameni până acum, se
deschide la Nașterea lui Hristos, după cum ne spune evanghelistul Luca: Și deodată s-a văzut mulțime de oaste
cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și
pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 13-14).
Compoziție
de o remarcabilă frumusețe imnografică, aparținând unei doamne nobile bizantine
din secolul al VIII-lea, numită Cassia sau Casiana, stihira de mai jos, cântată
în cadrul Vecerniei Mari a Nașterii, rezumă duhul tradiției bizantine, care
descoperă Iconomia Domnului în chiar derularea istoriei: August, ajungând singur stăpânitor pe pământ, a încetat mulțimea
stăpânirii oamenilor; iar Tu, întrupându-Te din cea curată, s-a surpat mulțimea
idolilor. Sub o împărăție lumească cetățile erau și neamurile au crezut într-o
împărăție a Dumnezeirii. Scrisu-s-au popoarele din porunca cezarului;
scrisu-ne-am credincioșii în numele Dumnezeirii Tale, a Dumnezeului nostru
celui întrupat. Prin această stihiră suntem anunțați că Nașterea Domnului
înseamnă încetarea stăpânirii oamenilor căci, de acum, intră în istorie, în
timpul nostru, Împărăția lui Dumnezeu. Împărăția
Ta este împărăția tuturor veacurilor și stăpânirea Ta rămâne întru tot neamul
și neamul, afirmă o altă stihiră a vecerniei. Dar începutul acestei noi
Împărății este tainic și doar cei curați îi pot auzi vestirea: În taină Te-ai născut în peșteră, dar cerul
pe Tine tuturor Te-a propovăduit, punând steaua înainte ca o gură, Mântuitorule![1]
Un
rezumat al imnografiei Ceasurilor Împărătești citite în ajunul sărbătorii,
precum și al vecerniei și utreniei, ne va dezvălui multitudinea de semnificații
pe care sărbătoarea Nașterii Domnului ne-o descoperă. Veniți să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de față.
Zidul cel despărțitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu
mai păzește pomul vieții; iar eu mă împărtășesc din dulceața din rai, de la
care m-am îndepărtat prin neascultare. Că chipul cel nechimbat al Tatălui,
pecetea veșniciei Lui, înfățișare de rob primește, ieșind din Maica ce nu știe
de nuntă, nesuferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind, și
a luat ce nu era, om făcându-Se din iubire de oameni (stihiră de la
vecernie, alcătuirea lui Ghermano). Kenoza (coborârea, smerenia) lui
Hristos-Dumnezeu înseamnă înălțarea omului. Hristos
se naște ca să ridice chipul cel mai înainte căzut (ceasul întâi). Hristos
S-a întrupat ca pe om să-l îndumnezeiască. De aceea porțile raiului iarăși s-au
deschis, sabia de foc a fost îndepărtată și noi am primit bucuria: Veniți, credincioșilor, să ne înălțăm
dumnezeiește și să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem
(stihiră la ceasul al șaselea).
Ceea ce
sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului afirma discret, precum și
semnul templului dărâmat și ridicat iarăși în trei zile, adică faptul că omul
este de acum templu al lui Dumnezeu, este afirmat acum din plin de imnografie:
Hristos vine către om ca pe om să-l facă locaș al lui Dumnezeu. Betleeme, gătește-te; bine te împodobește,
iesle; peșteră, primește; că Adevărul a venit, umbra a trecut. Peștera,
simbol al întunericului pământesc, primește pe Cel venit să aducă lumina: Cuvântul era Lumina cea adevărată, care
venind în lume luminează pe tot omul (Ioan 1, 9). Chipurile cele nelămurite și umbrele văzându-le sfârșite, o, Maică
preacurată a Cuvântului, Cel ce S-a arătat de curând din ușă încuiată, și
socotind a fi El Lumina adevărului, după vrednicie binecuvântăm pântecele tău.
Condacul Nașterii, alcătuit de Sfântul Roman Melodul, introduce tema lui
Dumnezeu care vine să înnoiască chipul cel căzut al lui Adam: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă
naște și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii
slavoslovesc și magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut Prunc
tânăr Dumnezeu Cel mai înainte de veci. Ideea este regăsită și la Sfântul
Efrem Sirul care spunea că este o minune că Dumnezeu s-a arătat ca un prunc.
Întrupându-se, Hristos devine noul Adam, de aceea s-a arătat ca un prunc tânăr,
un prunc nou. Un om nou. Este și sensul primei paremii citite la vecernia
Nașterii din Cartea Facerii: La început a
făcut Dumnezeu cerul și pământul (I, 1, 13). Nașterea lui Hristos reînnoiește
întreaga creație. Toate celelalte șapte paremii sunt texte din cele mai
importante profeții mesianice: Cartea Numerii amintește de steaua din Iacob
prezisă de profetul Valaam, profeția lui Miheia vorbește despre nașterea în
Betleem, marele Isaia, evanghelistul
Vechiului Testament, vorbește despre toiagul din rădăcina lui Iesei,
proorocul Baruh, a văzut pe Sluga Domnului, care S-a arătat pe pământ și cu
oamenii a locuit, profetul Daniel, proorocește despre piatra tăiată fără mână
din munte, și Isaia, iarăși vorbește în chip lămurit că Fecioara a luat în
pântece și că Prunc S-a născut nouă Fiul.
Imnografia
bizantină, moștenitoare a duhului Sfântului Evanghelist Ioan, operează din plin
cu antinomiile, cu contrastele, după cum putem vedea în această stihiră cântată
la ceasul al nouălea (Ceasurile Împărătești): Astăzi se naște din Fecioara Cel ce are în mână toată făptura. Cu
scutece ca un prunc este înfășat Cel ce din fire este nepipăit. În iesle este
culcat Dumnezeu, Cel ce a întărit cerurile de demult, întru început. La sân cu
lapte este hrănit Cel ce a plouat în pustiu mană poporului. Pe magi cheamă
Mirele Bisericii. Darurile acestora le primește Fiul Fecioarei. Închinămu-ne
Nașterii Tale Hristoase. Învrednicește-ne să vedem și dumnezeiască Arătarea Ta.
Tot acest contrast evidențiază geniul liturgic bizantin și ne dezvăluie
modul de înțelegere a credinței specific Răsăritului creștin: Cel ce pe toate
le ține devine ținut, Cel nepipăit este înfășat, Atotputernicul se lasă culcat
în iesle. Sfârșitul stihirii ne indică și capătul mersului nostru liturgic,
finalul sărbătorii: Învrednicește-ne să
vedem și dumnezeiască Arătarea Ta. Epifania este sensul tainic al Nașterii.
Scopul drumului nostru duhovnicesc a fost vederea acestei dumnezeiești Arătări.
După cum am arătat mai sus, întregul nostru mers interior spre venirea
Domnului, își găsește împlinirea în sărbătoarea Epifaniei, sărbătoarea vederii
slavei Domnului întrupat.
Icoana
Nașterii ne comunică un minunat sens, vorbind despre destinul Dumnezeului făcut
prunc și culcat în iesle: El a venit în această lume pentru ca să Se jertfească
pentru noi. Pruncul înfășat în scutece, asemănătoare cu giulgiurile, este
așezat în ieslea care în icoana bizantină seamănă cu un mormânt sau un altar.
Ieslea prefigurează mormântul în care Domnul va fi așezat, înfășat în
giulgiuri, parcă aducându-se jertfă Tatălui pentru viața lumii. Culoarea ieslei
ca și cea a mormântului este purpuriul (violetul). La fel este și veșmântul lui
Hristos în dimineața Învierii când se arată Mariei Magdalena sau culoarea
mormântului din care Hristos îi scoate pe Adam și Eva, în scena pogorârii la
iad. Toate au culoarea purpuriu, obținută prin combinarea albastrului cu roșu
și simbolizează unirea înțelepciunii cu iubirea, jertfa. Hlamida (mantia) cu
care este îmbrăcat Hristos în vremea patimilor este de asemenea violetă în
reprezentarea vechii iconografii. Încă din vechime, în perioada postului
Crăciunului, culoarea folosită în biserică era violetul, culoare a reculegerii
și meditației. Din evlavie față de noblețea arătată de Hristos în vremea
patimilor, împărații bizantini, au preluat culoarea purpuriu, devenită o
culoare exclusivă a casei imperiale bizantine. Mulți dintre împărații bizantini
au purtat chiar titlul de porfirogenetul
(născut în purpură).
Imnografia
lasă să transpară deja vestirea Învierii: Domnul
Iisus născându-se în Betleemul Iudeii, magii venind de la Răsărit s-au închinat
lui Dumnezeu, Celui ce s-a întrupat; și îndată deschizându-și vistieriile, i-au
adus daruri scumpe: aur lămurit, ca unui Împărat al veacurilor; tămâie, ca unui
Dumnezeu al tuturor și ca unui mort de trei zile; și smirnă, ca Unuia fără de
moarte. Prin această orientare spre Înviere, sărbătoarea Nașterii ne pune
în fața unui drum care trebuie parcurs. Între iesle și mormântul gol există
Golgota. Drumul de la nașterea din nou la transfigurare presupune greutatea
crucii, a nevoințelor și încercărilor. Iar tot acest proces al transfigurării
începe și pentru noi din această noapte sfântă, noaptea venirii lui Mesia, așa
cum mărturisește una dintre stihirile canonului Nașterii: Dobândindu-și dorul venirii lui Mesia, poporul cel plăcut lui Hristos
se roagă acum, cu lacrimi, să-i dai, preacurată Fecioară, și harul celei de-a
doua nașteri, cel de viață făcător, ca să se închine strălucirii tale.
Între Crăciun și Epifanie, la Liturghia din 2 ianuarie, se citește pericopa
evanghelică de la Ioan (3, 1-21) care redă dialogul dintre Iisus și Nicodim: Era un om dintre farisei, pe nume Nicodim, fruntaş al
iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus
(3,
1-2). Așezată în această zi, ca un fel de concluzie a sărbătorii Nașterii
Domnului, această pericopă ne pune înainte tema nașterii din nou, sau a celei
de-a doua nașteri, despre care aminteam mai sus. Nașterea lui Hristos pe pământ
ne naște pe noi pentru cer, ne naște duhovnicește. Odată cu Nașterea Domnului
prăznuim și nașterea noastră cea duhovnicească, pe care o primim prin Sfintele
Taine, prin Botez, Mirungere, Spovedanie, Euharistie, Maslu. Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu se naşte din
apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din
trup trup este; şi ce este născut din Duh duh este. Nu te mira că ţi-am zis:
trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă unde vrea şi auzi glasul lui, dar
nu ştii de unde vine şi unde se duce. Aşa este cu oricine e născut din Duhul (3,
5-8).
Nașterea Domnului înseamnă
pentru noi că ni s-a deschis calea duhovnicească spre cer. Iar pătrunderea pe
această cale nu e
posibilă fără o naştere în Duh, fără
botezul morţii şi al învierii. Apa
şi Duhul despre care îi spune Domnul lui Nicodim, semnifică Botezul, adică
moartea omului vechi şi învierea împreună cu Hristos,
înnoirea, transfigurarea. Nașterea în duh o dobândim deci prin Sfintele Taine
și prin conlucrarea noastră, prin schimbarea vieții noastre. O mărturisesc
pericopele evanghelice din următoarele două zile: pe 3 ianuarie fragmentul de
la Matei 23, 23-28 (Curăță mai întâi
partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară)
și pe 4 ianuarie, fragmentul din Luca 10, 1-15 (S-a apropiat de voi Împărăția lui Dumnezeu). Sunt încă două
concluzii ale sărbătorii Nașterii: nașterea duhovnicească presupune cuățirea
interioară, după cum spuneam mai sus, căci acest praznic ne-a adus aproape
Împărăția lui Dumnezeu și trebuie să ne curățim sufletele ca să putem intra în
ea. Atât de înălțătoare este toată această taină pe care o sărbătorim în
noaptea sfântă de Crăciun, încât mai bine ne este nouă s-o contemplăm cu mintea
și cu inima, după cum ne îndeamnă o stihiră a sărbătorii:
Mai lesne e, Fecioară, pentru noi să
iubim tăcerea, căci este lucru neprimejdios, decât a împleti din dragoste
cântări cu osârdie alcătuite, căci este lucru anevoios. Ci, o, Maică pe cât
binevoiești dă-ne și nouă această putere.
