Viața Sfintei Mironosițe Ioana

Viața Sfintei Mironosițe Ioana

 

                  De îndată ce ea a atins trupul Sfânt al Mântuitorului, a simțit o durere copleșitoare, de parcă fusese tăiată cu sabia. Preț de câteva clipe rămase așa. Dintr-odată simți cum un val imens de bucurie prindea viață adânc în inima ei! Numele ei era Ioana, şi era soţia lui Huza, un dregător important de la curtea regelui Irod din Iudeea.

                 În fiecare an pe 27 iunie, Biserica Ortodoxă, face pomenirea Sfintei Mironosițe Ioana. În Proloagele de la Ohrida, Sfântul Nicolae Velimirovici, notează câteva date pe care tradiția le-a păstrat despre viața Sfintei Ioana: „Sfânta Ioana Mironosiţa a fost soţia lui Huza, administratorul averii regelui Irod. După ce Irod a pus ca Ioan Botezătorul să fie decapitat, a poruncit să fie aruncat capul acestuia într-un loc necurat. Ioana a luat capul şi l-a îngropat cu cinste pe Muntele Măslinilor, pe terenul lui Irod. Capul Botezătorului a fost găsit mai târziu, în timpul domniei lui Constantin cel Mare. Sfânta Ioana este amintită pentru că ea a fost prezentă atât în vremea patimilor Domnului cât și la Învierea Sa. A adormit în pace”.  

                   Sfântul Evanghelist Luca este cel care vorbește despre Mironosița Ioana, amintind-o în grupul femeilor bogate care L-au urmat pe Domnul: Şi erau cu El cei doisprezece şi unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, şi Ioana, femeia lui Huza – un dregător al lui Irod – şi Suzana şi multe altele care-I slujeau din avutul lor (Lc. 8, 1-3). Din acest fragment aflăm că cele câteva femei care-L urmau pe Iisus pretutindeni, încă din primul an al activităţii Sale, fuseseră vindecate de El de duhuri necurate şi de boli şi că ele proveneau din familii foarte bune şi înstărite, poate chiar din rândurile nobilimii galileiene. Asemenea Sfintei Mironosițe Maria Magdalena, din care Domnul a scos șapte diavoli, se pare că și Sfânta Ioana a avut o grea suferință de care Hristos a vindecat-o. În Evanghelia sa, Luca face referire la Irod de treisprezece ori, doar patru dintre acestea regăsindu-se și în celelalte Evanghelii. Acest lucru înseamnă că pentru celelalte nouă referiri la Irod din Evanghelia sa, Sfântul Luca, a avut o sursă independentă de celelalte Evanghelii. Istoricul Adrian Hastings sugerează că e posibil ca Sfânta Ioana să fie cea care i-a furnizat Evanghelistului Luca informațiile despre viața de la curtea lui Irod Antipa, ea fiind un martor ocular al evenimentelor de la palatul lui Irod[1]. O inscripție descoperită într-un osuar din Israel[2], Johanna, nepoata lui Teofil, marele preot, poate fi relevantă în acest sens, mai ales că se știe că Luca și-a dedicat Evanghelia și Faptele Apostolilor, scrise de el, unui anume Teofil. În Comentariul său la Evanghelia după Luca, Sfântul Teofilact al Bulgariei afirma: „Au fost, de asemenea, femeile care L-au urmat pe Iisus. Acestea ne învaţă că slăbiciunea femeiască nu le-a împiedicat să-L urmeze pe Hristos. Vedem modul în care aceste femei, în ciuda marii lor bogăţii, au renunțat la totul alegând în loc sărăcia cu Hristos și pentru Hristos. Să înţelegem că într-adevăr au fost bogate, ascultând cuvintele Evangheliei: L-au slujit pe El din propriile lor averi, nu cu banii altora, sau cu banii dobândiți prin fapte rele, după cum este adesea cazul”.

                  Din acestea înțelegem că Sfânta Mironosiță Ioana a fost una dintre femeile care L-au urmat şi însoţit pe Mântuitorul Iisus Hristos în perioada misiunii Sale pe pământ, ascultându-I cuvintele dumnezeiești și slujindu-L cu credință și evlavie. Chiar dacă soțul său a avut o poziție importantă la curtea regelui Irod, acest lucru nu a împiedicat-o ca, în ascuns, să-L urmeze pe Hristos, așa cum s-a întâmplat și în cazul Sfintei Claudia Procula, soția guvernatorului Pilat, pe care Biserica o pomenește în fiecare an pe 27 octombrie. Încă de la apariţia sa, creştinismul a atras nu numai atenţia oamenilor simpli şi neştiutori de carte, cum au afirmat mulţi duşmani ai creştinismului, încercând să limiteze autenticitatea şi originea divină a acestuia, între contemporanii lui Iisus fiind şi bogaţi care au crezut în El: Matei era vameş, Iuda Tadeul provenea dintr-o familie înstărită, Nicodim era membru al Sinedriului, Pavel era un intelectual şcolit, Luca era medic și pictor, Corneliu centurion. Origen, probabil pe baza Evangheliei apocrife a lui Nicodim, spune că şi soţia lui Pilat, Claudia Procula, a crezut în Hristos şi a fost creştină pe ascuns. În anul 46, proconsulul Sergiu Paulus din Cipru primeşte botezul, iar în anul 51, în Atena, Dionisie, membru al Areopagului, devine creştin, auzind predica lui Pavel despre Dumnezeul Necunoscut. În anul 60, Publius, căpetenia insulei Malta (Fapte. 28, 7), se converteşte auzind predica lui Pavel şi văzând minunile pe care acesta le-a săvârşit şi este hirotonit ca prim episcop al insulei. În Epistola către Romani, „un anumit număr de convertite nu este identificat decât prin prenumele gentilic de Claudia, Iulia, Iunia, ca fiicele familiilor romane. Aceste femei au deci un statut social şi familial: Pavel nu a recrutat numai printre marginali şi sclavi”.[3] Tot din Epistolele Sfântului Pavel aflăm că printre cei convertiţi se găseau şi câteva femei care aparţineau lumii afacerilor: Febe (Rom. 16, 1), întreprinzător independent, dar şi diaconiţă în Biserica din Chenhrea (Corint), Chloe (1 Cor. 1, 11), probabil director de întreprindere sau de breaslă, Lydia din Filippi (Fapte. 16, 14), traficantă de purpură. La Efes, Sfântul Pavel este ajutat de Tiranus, un preşedinte de breaslă (Fapte. 19, 9), în Corint este găzduit de Gaius (Rom. 16, 23), în casa căruia se aduna comunitatea din Corint (deci avea o casă destul de încăpătoare!) şi este sprijinit de Erast, vistiernicul cetăţii (Rom. 16, 23).

                  Fără îndoială, Sfânta Ioana se înscrie în rândul bogaților care și-au pus întreaga viață în slujba lui Hristos și acest lucru ne vorbește despre personalitatea ei, despre mărinimia sufletului său. Căci oare ce-i lipsea unei nobile doamne de la curtea lui Irod? Poate suferința a mânat-o, cum s-a întâmplat și în cazul altora, să caute vindecarea la  Nazarineanul, însă în momentul în care L-a atins, s-a întâmplat cu ea, ceea ce Sfântul Roman Melodul ne spune că s-a întâmplat cu femeia cu scurgerea de sânge: „Pe ascuns, Mântuitorule, de Tine s-a apropiat, căci doar Om a crezut că ești; dar pe când se vindeca a aflat că ești și Dumnezeu și Om. Pe ascuns atinge marginea hainei Tale, cu palma o ținea și se cutremura sufletul său. Credea că Te fură cu mâna, dar de Tine s-a furat și Ție îți striga: Mântuitorule, mântuiește-mă!”[4]

                  Momentul întâlnirii cu Hristos a fost momentul decisiv pentru Sfânta Mironosiță Ioana: ca și Moise oarecând, care a riscat ieșind împreună cu poporul ales din curtea faraonului, și ea a ieșit împotriva vântului, renunțând la curtea lui Irod. Dintr-o aleasă doamnă aristocrată a devenit o smerită slujitoare. A renunțat nu doar la siguranța materială, ci chiar și la statutul ei social, identificându-se cu săracii, cu cei marginalizați, așa cum Hristos a învățat-o: Regii neamurilor domnesc peste ele și cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, și căpetenia, ca acela care slujește. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujește? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește (Luca 22, 25-27). Este impresionant felul în care această femeie extraordinară a avut tăria să împlinească în viața ei radicalitatea mesajului lui Hristos! Acest lucru însă a făcut-o desăvârșită, după cuvântul spus de Hristos tânărului bogat: Un singur lucru îți lipsește: vinde tot ce ai și vino de urmează Mie! (Luca 18, 22). Atunci când vorbește despre sfintele femei care-L urmau pe Domnul, Luca, spune că acestea erau multe care-I slujeau din avutul lor (8, 3). Iată că ele erau cele care împlineau cuvântul acesta al lui Hristos de a sluji, de a fi mai mici, mai smerite. Și cât de minunată era fapta aceasta a Sfintei Ioana! Ea care altădată, la palat, era servită de galileeni săraci, acum îi slujea pe aceștia, peste tot, prin toate satele străbătute de iubitul lor Nazarinean. Întrezărim aici deja o primă formă a slujirii, a diaconiei, dar și un model al vieții monahale, căci Apostolii și Mironosițele sunt modelul vieții călugărești: disponibili zi și noapte, locuitori ai curților Domnului, făcând din viața lor o neîncetată slujire, după cum spune și psalmistul: Scoală-te la miez de noapte, şi mulţumeşte Domnului pentru judecăţile Sale drepte (Ps. 118, 62).  Monahii au înțeles dintotdeauna că trebuie să fie oricând gata să slujească Biserica lui Hristos, să stea drepţi pe meterezele cetăţii: Pe zidurile tale, Ierusalime, Eu pun străjeri, care nici zi, nici noapte nu vor tăcea. Voi, care aduceţi aminte Domnului de făgăduinţele Lui, să n-aveţi odihnă şi să nu-I daţi răgaz până ce nu va aşeza din nou Ierusalimul, ca să facă din el lauda pământului” (Isaia 62, 6-7). Sfintele femei Mironosițe sunt modelul vieții călugărești, după cum cântă și Acatistul Sfintei Maria Magdalena: Bucură-te, că cinului călugăresc calea vieţii celei bune mai înainte ai arătat!

                 Există în Noul Testament câteva referiri la curteni de-ai regelui Irod care au crezut în Hristos și acest lucru ne poate face să ne întrebăm: oare Sfânta Mironosiță Ioana este cea care i-a îndrumat spre Hristos? În capitolul al IV-lea al Evangheliei Sfântului Ioan este istorisită minunea vindecării fiului unui slujitor regesc: Și era un slujitor regesc al cărui fiu era bolnav în Capernaum (Ioan 4, 46). Venind la Iisus, acesta Îl ruga să vină să-i vindece fiul. Hristos l-a trimis acasă, asigurându-l că fiul său s-a vindecat. Aflând de la slugile sale că exact în momentul în care Iisus l-a trimis acasă fiul său s-a vindecat, a crezut el și toată casa lui (Ioan 4, 53). În Faptele Apostolilor printre ucenicii Bisericii din Antiohia este amintit și un curtean de-al lui Irod: Și erau în Biserica din Antiohia prooroci și învățători: Barnaba și Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cireneul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, și Saul (Fapte. 13, 1). În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel, salută și pe un anume Irodion, cel de un neam cu mine (Rom. 16, 11). Nu știm dacă Sfânta Ioana este cea care i-a îndrumat pe acești curteni ai lui Irod spre Hristos, dar cu siguranță exemplul ei le-a atras atenția.

                  Pe Sfânta Ioana o regăsim apoi împreună cu celelalte mironosiţe, mergând la mormântul Mântuitorului ca să ungă trupul sfânt cu mir după pogorârea de pe Cruce. În momentul în care ea a văzut trupul mort al Domnului şi Mântuitorului ei, a fost cuprinsă de o durere fără margini. Gândul că nu va mai vedea niciodată fața aceea plină de bunăvoie și de mângâiere care altădată îi adusese vindecarea și adeseori îi alunga orice durere, acel gând, o umplea de o tristețe nespusă. Desigur, nu era prima dată când nobila Sfântă Ioana asista la o ceremonie funerară. Nu cu mult timp înainte, după ce regele Irod, a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, poruncise soldaților să arunce sfântul cap la groapa cu gunoi. Aflând de la soțul său unde este acea groapă, Sfânta Ioana, plină de durere, a ridicat în mare taină capul Sfântului Proroc al pustiului, l-a curățat și l-a  îngropat cu cinste pe Muntele Măslinilor (pe vârful Eleon), aproape de locul de unde S-a înălțat Iisus la cer. Aproape trei sute de ani mai târziu, în vremea Sfântului împărat Constantin cel Mare, s-a descoperit capul Sfântului Ioan Botezătorul și a fost adus la Constantinopol, unde generaţii de creştini au cinstit cu evlavie aceste sfinte moaște, atât de iubite oricărui suflet creștin.

                  În vreme ce curtenii regelui Irod petreceau în nepăsare, Fericita Ioana, ascultase cu atenție cuvintele Botezătorului Ioan, care îndemnau la pocăință și care vorbeau despre venirea în mijlocul poporului, a Celui prezis de veacuri de prooroci. Pe Ioan l-a auzit ea vorbind despre Nazarineanul și astfel a înflorit în ea dorința de a-L cunoaște pentru a primi și ea vindecarea. De aceea, îl prețuia foarte mult pe proorocul deșertului, și nu mică i-a fost mâhnirea când a auzit sentința lui Irod. Însă ce putere avea o femeie la curtea celui mai tiran dintre conducătorii popoarelor de atunci? Înțelegem cu câtă grijă și iubire sfântă, s-a îngrijit Sfânta ca să împlinească cele de trebuință pentru îngroparea capului Sfântului Înainte-Mergător.

                  Alăturându-se celorlalte femei care urmau și slujeau lui Iisus, Maria Magdalena, surorile Marta și Maria, Suzana, Salomeea - și Ioana, a devenit o credincioasă ucenică, încercând să netezească, la fiecare pas, calea Domnului și a ucenicilor Săi. Același grup al femeilor slujitoare va deveni grupul femeilor Mironosițe, care au pregătit trupul Domnului pentru îngropare și care în dimineața Învierii au venit la mormânt după datină. A fost cu siguranţă o sarcină sfâşietoare pentru aceste ucenițe ale Domnului – şi în special pentru Ioana, care era obligată să-L urmeze pe Iisus în taină, şi care adesea a fost nevoită să-și folosească inteligenţa pentru a evita să fie arestată pentru credința ei. Totuşi ea a realizat toate sarcinile ei cu curaj şi demnitate. În vremea patimilor Domnului, însă, a trebuit să se poarte cu și mai multă atenție pentru a nu fi descoperită. Plângând în tăcere, se oprea din când în când, amintindu-și că Nazarineanul le vorbise despre o Împărăție care nu va avea sfârșit și asta parcă îi dădea nădejde.

                  Nu mică i-a fost uimirea atunci când, ajunsă la mormânt, împreună cu celelalte mironosițe, au găsit piatra răsturnată. Iar ele erau: Maria Magdalena și Ioana și Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea (Luca 24, 10). Sfântul Luca descrie uimirea și marea bucurie pe care sfintele femei le-au trăit în fața mormântului gol, Sfânta Ioana fiind probabil aceea, după cum spuneam mai sus, care i-a descris desfășurarea evenimentelor: faptul că au pregătit miresmele mai dinainte, că au fost cuprinse de nedumerire atunci când n-au găsit trupul Domnului, că s-au înfricoșat la vederea îngerului și au căzut cu fața la pământ și că și-au adus aminte de cuvintele Lui.

                  Acum, în prima zi a săptămânii, dimineața foarte devreme, ea, împreună cu celelalte femei, venind la mormânt cu aromatele pe care le pregătiseră, pe când se întrebau între ele cine le va ajuta să prăvălească piatra de la ușa mormântului, au găsit piatra răsturnată. Intrând în mormânt și negăsind trupul Domnului au fost cuprinse de tulburare. Dintr-odată, iată, că doi bărbaţi în veșminte strălucitoare au stat în fața lor, iar ele, cuprinse de frică, s-au aruncat cu fața la pământ. Aceia le-au întrebat: Ce căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? El nu este aici, a înviat! Amintiţi-vă ce vă spunea în Galileea că Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoșilor și va fi răstignit, dar a treia zi va învia. Şi ele și-au adus aminte de cuvintele Lui. Apoi s-au întors de la mormânt şi au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți (Luca 24, 5-9). Primind cu bucurie mare vestea îngerului că Iisus a înviat din mormânt, sfintele femei au plecat în grabă să-i anunțe pe ucenici despre cele întâmplate. După Înălțarea Domnului la cer, pe sfintele femei le găsim, conform cărții Faptele Apostolilor, în camera de sus,  alături de Apostoli, în așteptarea venirii Mângâietorului: Toți aceștia într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus, și cu frații Lui (Fapte. 1, 14). Sunt exegeți contemporani care cred că Iunia despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani ar fi chiar Sfânta Ioana Mironosița, Iunia, fiind forma latinizată a evreiescului Johanna[5]: Îmbrățișați pe Andronic și pe Iunia, cei de un neam cu mine și împreună închiși cu mine, care sunt vestiți între apostoli și care înaintea mea au fost în Hristos (Rom. 16, 7). Acest lucru n-ar face decât să ne spună mai multe despre viața Sfintei Mironosițe după pogorârea Duhului Sfânt. Este posibil ca această referire să fie la ea, căci Pavel spune că era vestită între Apostoli și că L-a cunoscut pe Hristos înaintea lui. Asemenea Apostolilor și celorlalte femei mironosițe, și Sfânta Ioana a propovăduit vestea cea bună, suferind și înfruntând foamea, setea, adeseori închisoarea, poate chiar pălmuiri și loviri. Tradiția ne spune că a adormit în pace întru Domnul.

                  Viaţa Sfintei Ioana, purtătoarea de miruri, ne  vorbește de fapt despre bunătatea și iubirea milostivă a Fiului lui Dumnezeu, care a fost iubit și ascultat de bogați și săraci deopotrivă. El le-a vindecat sufletele și trupurile de boli, de amărăciune și de tristețe, picurându-le în inimi credința și speranța în Împărăția Sa cea cerească. Primind cu tot sufletul învățăturile Nazarineanului, asemenea ucenicilor, și sfintele femei au găsit pacea și bucuria în urmarea Lui. De aceea au avut puterea să renunțe la tot: la putere, la orgolii, la avere și la orice le-ar fi împiedicat să se dedice cu totul slujirii Lui. Pe scurt: Sfânta Ioana este un exemplu despre cum devin bogații sfinți.

---

[1] ADRIAN HASTINGS, Prophet and witness in Jerusalem: a study of the teaching of St. Luke, London; New York: Longmans, Green, (1958), p. 38.

[2] D. BARAG și D. FLUSSER, The Ossuary of Yehohanah Granddaughter of the High Priest Theophilus, Israel Exploration Journal, 36 (1986), pp. 39-44.

 

[3] MARIE-FRANÇOISE BASLEZ, Biblie şi istorie, Edit. Artemis, Bucureşti, 2009, p. 311.

[4] Sf. ROMAN MELODUL, Imnele Sfintei Scripturi, Edit. Doxologia, Iași, 2012, p. 259.

[5] BEN WITHERINGTON III, "Joanna: Apostle of the Lord—or Jailbait?", Bible Review, Spring 2005, pp. 12–14.

 

Spiritualitatea Asezamantului Pantocrator (I)

MIJLOACE DE ÎNNOIRE ŞI ÎNVIORARE A IDEALULUI MONAHAL

 

1.    Egumen al mânăstirii athonite Simonos Petras şi părinte duhovnicesc al mânăstirii de maici din Ormylia Chalcidicii, arhimandritul Emilianos a fost timp de peste 30 de ani unul din principalii promotori ai renaşterii duhovniceşti şi reorganizării monahale din Grecia ortodoxă a zilelor noastre şi una din principalele figuri ale spiritualităţii athonite contemporane. Călăuzirea sa duhovnicească a luat forma a numeroase cateheze şi învăţături ţinute atât în mânăstirile pe care le-a condus în chip nemijlocit, cât şi la diferite congrese şi reuniuni bisericeşti la care a fost adeseori invitat.
 

2.    Cuvânt mângâietor şi ziditor, izvor de viaţă şi bucurie spirituală, însufleţit de patos profetic, catehezele arhimandritului Emilianos Simonopetritul reprezintă una din cele mai vii şi viguroase mărturii duhovniceşti ale epocii noastre. Exprimând tradiţia mistică milenară a Bisericii Răsăritene, păstrată de monahismul athonit, într-un stil unic, direct, simplu şi expresiv, cuvântările sale aduc tuturor căldura, lumina şi blândeţea Duhului Mângâietor. De aceea, Regula de viaţă a Comunităţii Pantocrator se bazează în special pe învăţăturile şi regulile acestui mare părinte duhovnicesc al zilelor noastre.

3.    În măsura în care vorbim despre o înnoire a idealului monahal, acceptăm că monahismul e bolnav şi decăzut. Desigur, el va rămâne şi va fi întotdeauna o podoabă a prea sfintei Maicii noastre Biserica, o „fiică înveşmântată în haină aurită şi împodobită” (Ps. 44, 10), dar care are nevoie de multă afecţiune şi grijă, precum şi de jertfe de sânge ca să rămână astfel, pentru ca Împăratul să-şi aducă pururea aminte de frumuseţea ei.

4.    E nevoie de un efort de creare a unor noi frăţii de oameni tineri, încă neformaţi şi neinfluenţaţi, sub călăuzirea unor persoane capabile, dacă le-am putea găsi. Un mesaj de înnoire ar putea părea celor bătrâni drept o corupţie a monahismului autentic, drept un element inovator; ar fi însă un vin nou, care cere şi burdufuri noi. Desigur, tinereţea e influenţabilă şi de aceea adeseori nu avem încredere în ea; dar după spiritul primilor întemeietori care au scris Reguli pentru monahi şi chinovii, precum şi al întregii practici a sfintei noastre Biserici, cea plină de nenumăraţi sfinţi, care şi-au început viaţa de sfinţenie încă din copilărie, tinereţea e maleabilă şi în stare „să fie adusă degrabă şi încă dintru început spre orice nevoinţă ascetică a lucrurilor bune” (Sf. Vasile cel Mare). E adevărat că sunt multe primejdiile care se ascund aici, însă ele nu sunt suficiente ca să întrerupă continuitatea practicii tradiţionale a Bisericii noastre, căreia îi place să pregătească şi să-I ofere lui Dumnezeu sufletele tinere ca pe o pârgă adusă Săditorului făpturii.

5.    Reînnoirea monahismului implică în primul rând redescoperirea duhului vechiului ideal monahal: recunoaşterea importanţei şi demnităţii monahului ca întrupare a idealului evanghelic prin isihie, curăţie şi îndumnezeire. Concepţia despre viaţa monahală „ca lumină a tuturor oamenilor”[1] şi legarea, sau mai degrabă cufundarea din nou a creştinului contemporan în duhul curat al vechilor pustii şi al vieţii marilor Părinţi, acceptarea mânăstirii – potrivit Sfântului Vasile cel Mare – ca tabără a lui Hristos şi a monahului ca soldat orientat integral spre Dumnezeu prin viaţa interioară şi căutarea Lui, vor crea mulţi iubitori ai frumuseţii monahale: „tu însă, îndrăgostitul de cetăţeniile cereşti şi practicant al felului de viaţă al îngerilor şi doritor să te faci soldat împreună cu sfinţii ucenici ai lui Hristos, încordează-te spre suportarea necazurilor” (Sf. Vasile).

6.    Atunci monahismul se va descoperi ca sfat al Evangheliei şi cale de desăvârşire, provenind din sânurile Bisericii, recunoscut şi preamărit de ea, slujind-o prin caracterul său specific în putere şi în duh. Dacă omul duhovnicesc învaţă să judece monahismul cu criterii teologice, ecleziologice şi eshatologice, şi să înţeleagă calea ascezei, a martiriului şi misticii, toate acestea vor scurta mult calea spre înnoire.

7.    Renaşterea monahismului va putea fi ajutată şi de căutarea unei anume adaptări a vieţii monahale pe măsura transformării psihologiei omului contemporan şi a nevoilor omului cultivat. Programul monahal nu trebuie să fie „un compresor”, făcând să dispară caracterele şi anihilând personalitatea. Monahul să nu fie un supus lipsit de voinţă, fără nici o opinie. Munca şi planul studiului să-i ajute pe monahi pe măsura posibilităţilor fiecăruia, ca fiecare să aibă timp suficient de liniştire şi meditaţie.

8.    Formarea să fie sprijinită, ascultarea să fie cu discernământ, libertate şi multă iubire. Scriptura şi Părinţii să-şi reia locul lor. Teologia să arunce lumină asupra problemelor contemporane. Dogma să fie considerată ca suport al evlaviei. Tipicul Bisericii să fie conservat în spiritul lui. Dumnezeiasca Împărtăşanie să revină la frecvenţa pe care o hotărăsc sfintele canoane. Duhul cultului divin să fie tâlcuit în fiecare zi în mănăstire. Rugăciunea neîncetată să fie considerată criteriu primordial al spiritualităţii.

9.    Tineretul să fie cinstit, elementul entuziast să fie accentuat. Sublima viaţă duhovnicească şi vederea slavei lui Dumnezeu să fie meditate ca dorul suprem al monahului. Condiţiile şi împrejurările vor arăta nevoile adaptărilor şi evoluţiilor, e de ajuns ca ele să nu se opună canoanelor şi să se facă de comun acord cu episcopul şi frăţia.

10.                       Opera misionară, filantropică şi socială a mânăstirii va juca un rol important în înnoirea idealului monahal. În epoca noastră nu putem nega necesitatea acestei opere, dar ea trebuie să se facă în cadrele pe care le defineşte Canonul 4 al Sinodului IV Ecumenic: fără ca monahii să uite că idealul lor primordial este isihia, curăţia şi îndumnezeirea. Munca va trebui să se facă într-un mod care să nu suprime caracterul monahal al muncii monahului, şi să nu tulbure sau să împiedice viaţa frăţiei. Un regulament al mânăstirii va ordona modul şi limitele activităţii misionare, care nu va putea în nici un caz să fie considerată drept scop al vieţii consacrate.

11.                       Revigorarea monahismului este în mod capital o chestiune care nu ţine de legi şi mijloace, ci de persoanele care trăiesc acest sublim ideal, persoane insuflate de acea căutare iubitoare şi de respectul faţă de Tradiţie, şi care cunosc realitatea contemporană. Asemenea persoane vor magnetiza şi alte suflete prin harul lui Dumnezeu, vor naşte monahi, vor face din pustie cetate, vor repopula Biserica cu noi vlăstare, vor descoperi prezenţa lui Dumnezeu şi vor da mărturie de Împărăţia Cerurilor, fiind sensibili la acea frumuseţe în care Dumnezeu iese din Sine în întâmpinarea noastră, „frumuseţea care provoacă orice comuniune” (Sf. Dionisie Areopagitul).

---

[1] Scara Raiului

Programul liturgic din perioada pascala

PROGRAMUL LITURGIC DIN PERIOADA PASCALᾸ

(28 aprilie – 10 mai)

Duminica Floriilor:               Dimineaţa la 9 Sfânta Liturghie

                                                 Seara la 18.30 Denie

Lunea Sfântă:                         Seara la 18.30 Denie

Marţea Sfântă:                       Seara la 18.30 Denie

Miercurea Sfântă:                  Seara la 18.30 Denie

Joia Sfântă:                            Dimineaţa la 9 Sfânta Liturghie

                                                 Seara la 18.30 Denia celor 12 Evanghelii

Vinerea Sfântă: Seara la orele 20.30: Denia Prohodului Domnului, Sf. Maslu şi se continuă după ora 0 cu Sfânta Liturghie pentru Sâmbăta Sfântă (4 mai – Sărbătoarea mică a Sfintei Maria Magdalena: Aducerea moaştelor Sfintei Maria Magdalena de la Efes la Constantinopol)

Sâmbăta Sfântă: Noaptea la 23.30 Canonul Sâmbetei Mari, Primirea Sfintei Lumini, Slujba de Înviere

Duminica Paştelui: Seara la 18 „A doua Înviere”

Săptămâna Luminată:

Luni (a doua zi de Paşte) Dimineaţa la 9 Sfânta Liturghie

Marţi (a treia zi de Paşte) Dimineaţa la 9 Sfânta Liturghie; Seara la 18 Vecernia Sf. Ioan Evanghelistul

Miercuri (8 mai – Minunea manei de pe mormântul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan - Hramul mic al bisericii noastre): Dimineaţa la 9 PS Galaction va oficia Sfânta Liturghie

Vineri (10 mai - Izvorul Tămăduirii): Dimineaţa la 9 Sfânta Liturghie şi Sfinţirea apei; Noaptea de la 22 Sfântul Maslu, Paraclisul Sfântului Ioan şi Sfânta Liturghie

21 ianuarie - Pomenirea Sfintei Mucenite Agnia din Roma

     Sfânta Muceniță Agnia s-a născut la Roma spre sfârșitul secolului al III-lea, într-o familie de nobili patricieni creștini. De mai bine de un secol și jumătate, strămoșii ei au adus cinste Bisericii creștine, fie slujind altarului, fie prin martiriu.

Există multe consemnări istorice cu privire la existența ei: Sfântul Ambrozie din Milano i-a compus un minunat imn, “Agnes beatae virgini”, și a scris un cuvânt la sărbătoarea pomenirii ei; de asemenea este pomenită și de Fericitul Augustin, de Ieronim și de poetul spaniol Prudențiu, care la rândul său i-a cântat laude în imnul XIV din al său Peristephanon, publicat în anul 405[1]. În privința martiriului ei, însă, există câteva variante. Cert este că ea a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea, la vârsta de 13 ani, sub prigoana împăratului Dioclețian.

Papa Damasus, afirmă, potrivit unei tradiții grecești, că Sfânta Agnia ar fi fost arsă pe rug. Dar consemnările Sfântului Ambrozie de Milano și cele ale poetului Prudențiu par mai adevărate. Ei spun că după ce tânăra Agnia a fost silită să aducă jertfă zeiței Vesta și a refuzat, a fost expusă bătăii de joc și injuriilor unor oameni ușuratici, după care a fost decapitată cu o lovitură de sabie.

                Fericitul Augustin spune despre Sfânta Agnia că: „a fost așa cum o arată numele, căci “agnes” în latină înseamnă miel, iar în grecește curată. Și într-adevăr, ea în cer a primit răsplată pentru blândețea și curăția ei”.^[2]

Potrivit Passio Sanctae Agnes (Pătimirea Sfintei Agnia), se pare că însuși fiul prefectului din Roma s-a îndrăgostit de Agnia de cum a văzut-o prima oară, într-o zi, când ea se întorcea de la școala fecioarelor. Atras de frumusețea ei, el s-a bucurat și mai tare când a aflat că sufletul ei era împodobit cu înțelepciunea cărunteților și a dorit s-o ia de soție. Dar Agnia, rănită fiind de dragostea Mirelui Hristos, se dăruise deja Acestuia și nu vroia nici să audă de vreun logodnic pământesc. Și la Roma, ca și în alte părți, se obișnuia ca tinerele fete să fie promise și logodite foarte devreme.

                Aflând unde este casa părinților Agniei, fiul prefectului, se bucură foarte mult că ea este de neam ales și începu să-i trimită multe daruri, cerând-o în căsătorie. Dar Agnia nici nu luă în seamă cererea lui, căci inima ei era răpită deja în extazul unirii cu Mirele ei iubit și aproape că nu mai locuia în trup. Tânărul însă, nu voia să renunțe la hotărârea sa, și crezând că darurile sale nu i-au ajuns copilei, mai multe și mai alese daruri, mărgăritare și haine de preț îi trimise și chiar îi făcu tot felul de promisiuni ca s-o atragă pentru sine. Agnia, însă, primea în sufletul ei, încă din această viață, comori mult mai de preț de la Cel Căruia se făgăduise să-I fie mireasă și nu ar fi schimbat acele daruri pentru podoabele cele trecătoare.

               Văzând că nu primește nici un răspuns, fiul prefectului veni el însuși în casa Agniei și începu să-i aducă la cunoștință cât de bogată e familia lui și cât de bine le va fi împreună, dacă ea îl va accepta ca soț. Ba îi puse și pe câțiva cunoscuți, prieteni și vecini de-ai Agniei să intervină pentru el la familia acesteia.

Atunci Agnia îi răspunse în cuvinte al căror înțeles tânărul acela nu-l înțelese:

- Am fost deja unită în ceruri cu un Mire a cărui frumusețe și strălucire o întrec pe aceea a soarelui și Acela mi-a dat deja inelul de logodnă. El a pus pe mine podoaba cea scumpă a înfrumusețării celei duhovnicești, iar dreapta mea și gâtul meu le-a înveselit cu pietre de mare preț. În urechi mi-a pus cercei de mărgăritare neprețuite și m-a încins cu nestemate de lumină strălucitoare. M-a îmbrăcat cu o haină țesută cu aur și m-a înfrumusețat cu nenumărate podoabe. Apoi, mi-a arătat o comoară fără de preț și mi-a făgăduit că mi-o va dărui dacă Îl voi aștepta și mă voi păstra pentru El. Așa că nu pot să-L părăsesc pe Cel al Cărui neam este cel mai înalt, puterea mai mare, frumusețea neîntrecută, dragostea mai dulce, Cel care mi-a pregătit deja cămara și, iată, ea este gata de nuntă. Ce dulce este glasul Lui!

               Auzind-o vorbind așa, fiul prefectului, crezu că ea râde de el și gândi că nu i-au fost de ajuns darurile sale, așa că-i făgădui și mai multe. Dar Agnia, răpită în extazul ei, continuă:

- Laptele și mierea curg pe buzele Lui, iar inima Lui S-a unit acum cu a mea. Sângele Lui a înfrumusețat fața mea și de frumusețea Lui se minunează soarele și luna. Doar Lui mă voi dărui, căci avându-L, fecioară rămân, și iubindu-L, fără prihană sunt, și atingându-mă de El, rămân curată.

Plin de mâhnire, tânărul plecă rușinat dar și mânios, nu atât pentru că a fost respins dar mai ales pentru că i s-a spus în față că altul e alesul. Așa că se hotărâ s-o piardă pe această copilă dacă nu va fi a lui. Nu puțină i-a fost bucuria când i s-a șoptit că Agnia este creștină și că vrăjită fiind de acele credințe ciudate, Îl socotește Mire pe un anume Hristos.

                Așa că fără să stea pe gânduri a denunțat-o tatălui său, prefectul, că este creștină. Spera totuși să o înfricoșeze cu chinurile și astfel s-o silească să-l ia de soț.

Însă Agnia i-a uimit pe toţi atunci când, aflând că a fost denunţată, s-a prezentat singură în faţa prefectului Sinfronius. Acesta i-a vorbit cu multă blândețe și i-a făcut și el tot felul de promisiuni, cerându-i în schimb să se supună poruncii împărătești de a aduce jertfă zeiței Vesta.

Dar cu toate că era foarte mică de vârstă, Agnia se purta cu mare înțelepciune și cuvioșie. Căci în toate îi răspundea calm și cu noblețe.

Văzând că prin vorbe dulci n-a putut s-o întoarcă din credința ei, prefectul, începu s-o amenințe pe copilă cu chinurile și porunci să fie pusă în lanțuri.  Dar nu găsiră cătușe potrivite pentru mâinile ei de copil, ceea ce-l supără pe prefect și mai tare. Cum Agnia nu dădea semne să se sperie ci rămânea statornică în credința ei, mâniat la culme, prefectul a trimis-o într-o casă în care se practica desfrâul, pentru a fi necinstită și a i se lua fecioria la care ținea atât de mult. Dar Agnia i-a răspuns că nu se teme de nimic căci îl vede pe îngerul Domnului cum o păzește (în multe icoane, Sfânta Agnia este reprezentată stând în genunchi, cu mâinile pe piept, iar îngerul îi acoperă goliciunea cu un veșmânt).

                Mirându-se de îndrăzneala Sfintei copile, prefectul a poruncit să i se smulgă hainele de pe ea și așa să fie dusă la casa de desfrânare, iar un crainic să meargă înaintea ei și să strige:

- Agnia, necredincioasa care i-a hulit pe zei ca o desfrânată, este dusă la casa de desfrânare spre batjocură!

Dar Dumnezeu, care nu-i lasă de rușine pe slujitorii Săi, a făcut de îndată să crească părul capului ei atât de mult, încât și-a acoperit cu el tot corpul, ca nimeni să nu-i vadă goliciunea.

Rugându-se Mirelui Său iubit, pentru care suferea toate acestea, Agnia a intrat sfioasă în casa păcatului dar acolo a găsit un înger care a învăluit-o în lumină și i-a umplut sufletul de pace. La vederea acestei minuni, Sfânta a îngenuncheat și I-a mulțumit Mirelui ei iubit:

- Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că rânduindu-mă în ceata mireselor Tale, această mângâiere mi-ai dăruit!

                 Acestea și multe altele a grăit Sfânta Agnia și apoi a început să cânte laude Lui Dumnezeu, împreună cu îngerul ce i se arătase și care o apăra, transformând casa păcatului în casă de rugăciune și locul petrecerilor diavolești în sălășluire a casei Lui Dumnezeu.

Dar un desfrânat din acea casă încercă să se apropie de ea ca s-o necinstească și în acel moment căzu mort la picioarele ei.

Astfel a scăpat-o Dumnezeu nevătămată din această înjositoare osândă. Pe locul unde s-a întâmplat această minune (loc identificat cu Circul lui Domițian), s-a ridicat mai târziu bazilica Sfânta Agnia în Arenă.

La aflarea întâmplării, prefectul s-a îndârjit și mai tare și acuzând-o că prin puterea vrăjitoriei a făcut aceasta, a dat poruncă să i se taie capul.

                Auzind această sentință, Mucenița lui Hristos, Agnia, s-a bucurat foarte mult și înălțându-și ochii către cer, răpită parcă în extaz mai înainte de a ieși din trup, zise:

- Ascultați! Vin! Sunt servitorii Mirelui, care vin să mă caute! Văd sus fecioarele de onoare ale miresei, îmbrăcate în alb, care-mi fac semn să vin. Da, candela mea e gata, și eu merg înaintea Mirelui! Hristoase Cel slăvit, cheamă sufletul care se alipește de Tine! Ți-am închinat fecioria mea, închin Tatălui Tău și martiriul jertfei mele!^[3]

Ca să nu-i mai audă glasul, prefectul porunci călăului să pună pedeapsa în aplicare mai repede.

Agnia îngenunche în liniște. Copila îngenunchiată, în rochia albă, cu capul înclinat, cu brațele încrucișate pe piept, cu buclele aurii căzând aproape până în pământ îl mișcă până și pe călău care tremurând de emoție, nu putea să ridice sabia. Dar auzind zbieretele prefectului își făcu datoria.^[4]

Astfel, Sfânta Agnia, în ziua de 21 ianuarie, și-a adus viața sa fragedă ca mărturie și jertfă supremă pentru Hristos, ca un miel nepătat oferit în dar lui Dumnezeu. Ea a fost îngropată în catacombele de pe Via Nomentana, care-i poartă numele (via di sant’Agnese).

                 De la Fericitul Augustin ne-au rămas aceste rânduri: “Ce să vă spun, fraților, despre oamenii aceia care au fost cinstiți de păgâni ca zei și care au avut onoruri divine ca: temple, preoți, altare și jertfe? Vă voi spune că nu se pot compara cu martirii noștri. Ba chiar am face o mare nedreptate Sfinților numai încercând să facem această comparație. Oamenii aceia sacrilegi nicicum nu se pot pune alături de vreunul dintre credincioșii noștri fie chiar imperfecți, cu multe slăbiciuni și lipsuri. Și, într-adevăr, ce este Iunona alături de o bătrână care e în adevărata credință? Hercule a învins leul, a învins sălbaticul câine Cerber, însă martirul a învins lumea. Agnia a învins diavolul”.

                 În Passio se spune că părinții Agniei privegheau în fiecare noapte la mormântul ei și o plângeau neîncetat. Dar într-una din nopţi au văzut trecând pe lângă ei o ceată de fecioare, împodobite cu haine scumpe și înconjurate de o lumină blândă, iar în mijlocul lor au văzut-o pe Agnia, care strălucea mai mult decât toate.^[5] Ea ținea în brațe un mielușel alb ca zăpada. Întorcându-se spre părinții ei, ea le zise:

- Nu mă mai plângeți ca pe o moartă, ci bucurați-vă pentru mine, căci m-am sălășluit cu aceste fecioare în locașuri luminate. M-am unit în ceruri cu Acela pe care L-am iubit pe pământ din toată inima.

Și acestea zicând s-a făcut nevăzută.

Imediat după moartea sa, cultul ei a cunoscut o foarte mare popularitate. Încă din vechime, în Biserica din Roma, în dimineața zilei de 21 ianuarie se binecuvântează doi miei, care sunt dăruiți episcopului Romei, în amintirea acestui exemplu de nevinovăție. Din lâna lor vor fi țesute omoforurile dăruite apoi episcopilor din lumea întreagă, pentru ca să le fie semn că și ei sunt trimiși ca mieii în mijlocul lupilor și că trebuie să fie gata să-și dea oricând viața pentru Mirele Bisericii. Această veche ceremonie se desfășoară în Bazilica Sfânta Agnia, construită pe Via Nomentana, pe locul vechii bazilici ridicate de Constantina, fiica Sfântului Constantin, în jurul anului 345.

                O notiţă de mână din secolul VI a copiat inscripţia de dedicare a bazilicii (pisania):

Constantina, închinătoarea lui Dumnezeu şi convertită la Hristos, cu inimă devotată a dat toată cheltuiala – graţie inspiraţiei dumnezeieşti şi ajutorului lui Hristos – (pentru construirea) acestei biserici închinate biruitoarei fecioare Agnes. Această realizare care străluceşte mai mult decât templele lumeşti, ale căror acoperişuri măreţe sunt împodobite cu aur. Numele lui Hristos este sărbătorit în acest loc, El care a învins moartea şi, înălţându-se la cer a biruit; purtând numele şi trupul lui Adam, i-a eliberat pe toţi din tenebrele morţii şi din întunericul nopţii. Acesta este darul nostru potrivit martirei dăruite lui Hristos, dat din averea noastră, pentru a aminti numele Agnezei în secolele care vor veni.[6]

                În scrierile vremii se amintește și martiriul Sfintei Emerențiana, o fecioară de vârsta Agniei, care o îndrăgea mult pe Sfântă și se ruga la mormântul ei  din catacombă împreună cu ceilalți creștini (se pare că erau „surori de lapte”, având aceeaşi doică). Într-una din zile, văzând că un grup de necredincioși aruncau cu pietre în creștinii care încercau să intre în catacombă, ba pe unii chiar îi omorâseră, Emerențiana le-a sărit în ajutor și a încercat să-i izgonească pe acei răufăcători de acolo. Dar aceia năpustindu-se asupra ei cu răutate, aproape au îngropat-o sub pietrele pe care le aruncau. Adunându-și ultimele puteri, Emerențiana se târâ până la mormântul Sfintei Agnia și rugându-se, își dădu sufletul în mâinile Domnului. Găsind-o creștinii, au spălat-o și apoi au îngropat-o lângă Sfânta Agnia, în catacomba de pe Via Nomentana.

Încă din zilele acelea evlavia poporului către Sfânta Agnia s-a răspândit cu repeziciune, mulți cântându-i fecioria și curajul în scrierile lor. Exemplul vieții sale a fost urmat de foarte multe tinere, care-și dedicau viața și fecioria slujirii Domnului.

                 În cartea sa Despre fecioare[7], Sfântul Ambrozie (334-397) o prezintă pe Sfânta Agnia ca model de urmat pentru fecioarele care vor să-I slujească lui Dumnezeu asemenea ei.

Sfântul papă Damas (366-384) a scris o rugăciune care se găseşte în limba latină pe o placă expusă pe scara bisericii Sfintei Agnia din Via Nomentana:

Am auzit că Agnia a avut curajul să-şi lase doica atunci când a aflat că a început persecuţia şi a acceptat de bunăvoie să fie dusă în faţa magistratului: nu a oprit-o nici ameninţarea terorii, nici focul aprins ca să o ardă, ci a avut tăria să se acopere cu părul capului, pentru a nu-i fi expus trupul, templul viu al Domnului.

O, prea cinstită fecioară, minunată martiră, ascultă rugăciunea lui Damas, şi ajută-mă să trăiesc şi să mărturisesc curăţia vieţii. Amin.

                   Ea a fost introdusă în canonul Liturghiei romane încă de atunci, iar sărbătoarea ei a fost preluată destul de repede de Africa creștină și de Constantinopol.

Fericitul Ieronim spunea că încă din vremea lui: limbile tuturor neamurilor cântă viața Sfintei Agnia.

Familia Sfântului Împărat Constantin cel Mare a cinstit-o foarte mult pe Sfânta Agnia, mai ales după ce aceasta a vindecat-o pe Constanța, fiica împăratului, care îmbolnăvindu-se de o boală grea, a fost cuprinsă de bube din cap și până la picioare, încât nici un doctor n-o putea vindeca (unii spun că avea lepră).

                Auzind de minunile Sfintei Agnia, care se răspândiseră în popor, a mers noaptea la mormântul Sfintei Mucenițe și rugându-se cu lacrimi dar și cu credința că Sfânta o va ajuta, a adormit acolo. Și în somn a văzut în vedenie pe Sfânta Agnia care privind-o binevoitoare, i-a zis:

- Îndrăznește, Constanța, și crede în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin care acum te tămăduiești de rănile tale!

Cum se deșteptă din somn, Constanța, s-a simțit atât de sănătoasă de parcă niciodată n-ar fi fost bolnavă, și întorcându-se la palat, a povestit tuturor din casă cum a vindecat-o Sfânta Agnia. Mare bucurie i-a cuprins pe toți din familia împărătească și pe toți creștinii când au aflat de această mare minune a Sfintei Mucenițe. Și mulți mergeau să se roage la mormântul ei și primeau vindecări.

Mai apoi, Constanța, l-a rugat pe tatăl ei să ridice o bazilică pe mormântul Sfintei Agnia, drept mulțumire pentru vindecarea pe care o primise, ceea ce s-a și întâmplat.

                 Despre Constanța se spune că renunțând la plăcerile lumești, petrecea în feciorie împreună cu alte fecioare de neam bun, slujind pe Dumnezeu și rugându-se la mormântul Agniei până la sfârșitul ei, când a cerut să fie și ea îngropată la picioarele Sfintei, în mausoleul pe care l-a ridicat acolo.

Evlavia creștinilor către Sfânta Agnia a străbătut secolele și din toate părțile lumii, pelerinii vin la mormântul ei, ca să-i cinstească amintirea si să se roage.

Redăm mai jos cuvântul scris de Sfântul Ambrozie la sărbătoarea Sfintei Agnia, cuvânt în care se observă admirația profundă pe care marele Sfânt o avea pentru această tânără fecioară care la o vârstă atât de fragedă și-a păstrat credința și fecioria, oferindu-le Domnului prin martiriu:

                 “Este ziua nașterii pentru cer a unei fecioare: să o urmăm în integritatea ei. Este ziua de naștere a unei martire: să dăruim, ca și ea, propria noastră jertfă. Este ziua de naștere a Sfintei Agnia! A suferit martiriul la 12 ani.

Cât de detestabilă este această barbarie, care nu a știut să cruțe nici măcar o vârstă așa fragedă! Dar, desigur, cu atât mai mare a fost tăria credinței, cu cât mărturia este dată de o viață aflată abia la începutul ei. Un trup așa de mic putea oare să fie un loc potrivit pentru loviturile de spadă? Și totuși, aceea care părea așa de inaccesibilă fierului a avut atâta tărie să învingă fierul. Copilele de vârsta ei tremură până și la privirea severă a părinților și plâng și urlă la cele mai mici înțepături, ca și cum ar fi rănite în modurile cele mai groaznice. Agnia, în schimb, rămâne neînfricată când se află în mâinile călăilor, mânjite de sângele ei. Ea stă neclintită sub greutatea lanțurilor și își oferă toată ființa sa spre a fi străpunsă de sabia călăului, neștiind ce înseamnă moartea, dar fiind pregătită să moară. Târâtă cu forța spre altarul zeilor și pusă pe cărbuni aprinși, ea își întinde mâinile spre Hristos. Își pune gâtul și mâinile în butuci de fier, chiar dacă nici un lanț nu putea să strângă membre atât de fragile.

Un nou fel de martiriu! Încă nu era capabilă să suporte chinurile, și totuși, era deja matură pentru victorie. Lupta a fost grea, dar coroana ușoară. Vârsta tânără a dat o perfectă lecție de tărie. O tânără mireasă nu ar merge așa de repede la nuntă cum a mers ea la locul de supliciu: bucuroasă, energică, cu capul împodobit nu cu coroane, ci cu Hristos, nu cu flori, ci cu nobile virtuți. Toți plâng, ea nu. Cei mai mulți se minunează că, fascinată de o viață încă negustată, o dăruiește ca și cum s-ar fi bucurat de ea pe deplin.

               Toți se miră că ea este deja martora dumnezeirii la o vârstă la care, de obicei, nu putea să dispună de sine. În sfârșit, ea face credibilă mărturia pe care o dă despre Dumnezeu, ea, care nu putea da încă mărturie în favoarea oamenilor. Într-adevăr, cel care trece dincolo de natură este Autorul Însuși al naturii.

La ce amenințări teribile nu a recurs magistratul pentru a o înspăimânta, la ce dulci ademeniri pentru a o convinge, și despre câți aspiranți la mâna ei nu i-a vorbit pentru a o face să cedeze în fața propunerii sale! Dar ea a răspuns: “Este o jignire adusă Mirelui să aștept un altul care să mă iubească. Mă va avea Acela care m-a ales cel dintâi. Călăule, de ce zăbovești? Să piară acest trup: el poate să fie iubit și dorit, dar eu nu vreau aceasta”.

                A rămas fermă, s-a rugat, și-a plecat capul. Dacă l-ați fi putut vedea pe călău tremurând, ca și cum el ar fi fost condamnatul, tremurându-i mâna dreaptă de ucigaș, chipu-i palid ca și cum s-ar fi temut de vreun pericol, în timp ce copila nu se temea de nimic. Iată, deci, într-o singură jertfă o de două ori martiră, a fecioriei și a credinței. A rămas fecioară și a primit coroana martiriului”.^[8]

                Numele de Agnia este forma feminină a substantivului “agnus” care înseamnă “miel” în latină, iar în greacă, “agni” înseamnă “curat, fără pată”. El a cunoscut diferite forme în limbile europene: Agneza în română, Agnes în latină, Agnese în italiană, Ines în spaniolă.

Mulți creștini folosesc acest nume, însemnătatea lui, amintindu-le de curăția sufletească dobândită prin spălarea cu sângele lui Hristos în apa Botezului.

                Sfânta Muceniță Agnia este pomenită în calendarul Bisericii Ortodoxe pe data de 21 ianuarie. Ea este ocrotitoarea tinerelor fete, ajutătoarea celor care vor să-și păstreze fecioria și curăția pentru Hristos, apărătoare împotriva violurilor, vindecătoare de multe boli care par fără vindecare și dătătoare de blândețe și nevinovăție, ca acelea ale mielului.

Agnia Fericita Fecioară^[9]

(imnul Sfântului Ambrozie)

E ziua fecioarei Agnia,

Sfânta-i zi de prăznuit,

Când duhu-i în cer l-a sădit,

Prin sângele-i sfânt răspândit.

Cădea-napoi și tânărul și bătrânul;

Neîmplinită încă în căsătorie,

Deplin-a fost ea în mucenicie

Și-n nevoință cu statornicie.

Părinții spăimântați, cu teamă,

Zăvorul sfiiciunii-au întărit,

A pazei praguri îns-a mântuit,

Credința-n neștiința de iubit.

Cine să socotească, oare,

Că veselă, ea mire, are,

Că prin al sângelui dar,

Ea poartă noi comori cu har.

Pe-altarele puterii negrăite,

S-aducă jertfe e silită,

Ea fecioara Lui neprihănită,

Nu-și ia faclă pângărită.

Ăst foc stinge credința,

Și flacăra-i răpește lucirea,

Aici v-aruncați pornirea,

Cu sângele-mi să sting sclipirea.

I-a-ntărâtat pe toți, lovită,

Căci s-a strâns, toată sub veșmânt,

Și și-a păstrat al curăției legământ,

Ca nimeni să nu vadă trupu-i sfânt.

Și-n moarte sfiiciunea ei trăia;

Mâna pe chipu-i era apărare,

Îngenuncheată fiind pentru rugare,

Cădea într-o sfioasă lunecare.

Rugăciune către Sfânta Muceniță Agnia

               Sfântă Muceniță Agnia, strălucit model de virtute, pentru tăria mărturisirii credinței tale, te-ai făcut bineplăcută Domnului și te-ai învrednicit de cununa fecioriei și a martiriului.

Ascultă-ne și nouă rugăciunea așa cum ai ascultat-o și pe a Sfintei Constanța, fiica Sfântului Împărat Constantin și ridică-ne din patul bolii noastre sufletești, ca să putem păstra și noi în inimile noastre credința cea adevărată și să mărturisim nu numai cu cuvintele dar și cu faptele noastre că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul sufletelor noastre.

                Sfântă Fecioară Agnia, nepătată Muceniță, când prefectul roman a pronunțat asupra ta sentința ca strălucitul crin al curăției tale sa fie strivit sub picioarele nelegiuiților, atunci tu, neînfricată, te-ai încredințat brațului dumnezeiesc, care trimite pe îngerii Săi, pentru paza celor care se încred în El.

Dă-ne și nouă cu rugăciunile tale, să avem nădejde neclintită în ajutorul dumnezeiesc și să ne umplem inimile de încredere în Domnul nostru, așa cum ai făcut și tu.

                O, curajoasă mielușea, Sfântă Agnia, inima ta era atât de înflăcărată de focul dragostei dumnezeiești, încât nici chinurile rugului și nici ademenitoarele plăceri necurate, prin care vrăjmașii tăi căutau să te piardă, nu te-au atins și n-au putut pângări curata ta dragoste. Pentru aceasta, te rugăm, mijlocește la Domnul ca să alunge din inimile noastre orice licărire de iubire deșartă și să ne aprindă în inimi focul dragostei, pe care Iisus, Mântuitorul sufletelor noastre, a venit să-l arunce pe pământ.

                Sfântă Muceniță Agnia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Pentru rugăciunile Sfintei Mucenițe Agnia, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

---

[1] Amato Pietro Frutaz, Il complesso monumentale di Sant’Agnese, Nova Officina Poligrafica Laziale, Roma, 2001, p. 16.

^[2] Magnani, Viața Sfintei Agneza, Ed. Serafica, Roman, 2001, pag. 3.

^[3] Cr. Wiseman, Fabiola sau Biserica din catacombe, Ed. Libra, Bucureşti, 1991, p. 175.

^[4] Cr. Wiseman, op.cit., p. 177.

^[5] Rodney Castleden, The Book of Saints, Ed. Quercus, London, 2006, p. 15.

[6] Hugo Brandenburg, The Basilica of S. Agnese and The Mausoleum of Constantina Augusta (S. Constanza), Ed. Jaca Book, via Frua, Milano, 2006, p. 2.

[7] Scrisă în 377 şi dedicată surorii sale Marcellina care a primit vălul fecioriei din mâinile papei Liberiu.

^[8] Enrico Pepe, Martiri și Sfinți din calendarul roman, Ed. Sapienția, Iași, 2007, p. 38.

^[9] Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri, II, PSB, Ed. IBMBOR, 1994, București, p. 397.