Meditație despre Sfântul Ioan Evanghelistul

 

Sfântul Ioan Evanghelistul este singurul dintre ucenicii Mântuitorului care a rămas alături de El până la capăt şi aceasta pentru că iubirea lui faţă de Domnul Hristos era desăvârşită. El Îl iubea nemăsurat de mult pe Fiul lui Dumnezeu, dar îi iubea cu o mare dragoste şi pe cei pentru care Fiul lui Dumnezeu murea din iubire: Din aceasta am cunoscut iubirea Lui, că El și-a pus viața Sa pentru noi; și noi de asemenea trebuie să ne punem viața pentru frați (1 Ioan 3, 16-17). Când stătea lângă cruce, atunci întristarea sa a fost nemăsurată asemenea oceanului, însă puterea Domnului l-a întărit, căci el era ucenicul pe care-l iubea Iisus, și a vrut Domnul ca el să vadă Învierea Lui iar, după Înălțarea Lui, să rămână viu în așteptarea celei de-a doua Sale veniri, spre mărturie și spre mângâierea poporului credincios. Noi nu putem nici măcar bănui ce a trăit ucenicul cel iubit alături de Maica lui Iisus lângă crucea Mântuitorului, atunci când oamenii pe care Domnul i-a iubit atât de mult și a căror mântuire o dorea până la capăt, L-au răstignit pe Domnul lor cel iubit. Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu și de oameni este mică. Așa cum iubirea Sfântului Ioan e nemăsurată și neînțeleasă, așa și întristarea lui e nemăsurată și neînțeleasă pentru noi.

O, Sfinte Ioane, Părintele nostru, ucenicule cel iubit al Mântuitorului, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Învățătorul și Dumnezeul tău în zilele viețuirii Sale pe pământ? Cum priveai fața Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel Căruia Îi slujesc cu frică și cu dragoste puterile cerești? Spune-ne ce a simțit sufletul tău când l-ai auzit pe sfântul Ioan Botezătorul, al cărui ucenic ai fost, zicând: Iată, Mielul lui Dumnezeu, încât din acel ceas L-ai urmat?

Ce bucurie ai avut, Sfinte Ioane, când cel dintâi, împreună cu Sfântul Andrei, L-ai numit pe Iisus cu numele de Învăţător? Și atunci când, urmându-L pe Iisus și întrebându-L unde locuieşte, v-a chemat și ați petrecut întreaga zi în casa Lui?

Cât de mare a fost iubirea ta, Sfinte Ioane, alesule feciorelnic al lui Hristos, încât la chemarea Lui ai părăsit totul, chiar şi pe tatăl tău?

Vorbește-ne nouă, fiilor tăi, Sfinte Ioane, despre Iisus schimbat la Faţă, în muntele Taborului! Cu câtă teamă și cutremur te-ai aruncat cu fața la pământ când te-a învăluit lumina Lui?

Cum te-ai minunat, Sfinte, când ai fost de faţă la învierea fiicei lui Iair, și de unde ai avut înțelepciune, fiind singurul care ai grăit milele lui Iisus pentru samariteană, pentru Lazăr şi pentru orbul din naştere?

Cu adevărat ai fost ucenic prea iubit, căci tu ne-ai păstrat cu de-amănuntul cuvintele lui Iisus făgăduind rânduirea  sfintei Euharistii, tu, care împreună cu Sfântul Petru, ai pregătit cămara de sus pentru Cină.

Câtă bucurie și mângâiere ai avut în sufletul tău, Sfinte Ioane, fiind cel pe care îl iubea Iisus; tu, care la Cină te-ai odihnit chiar pe pieptul Lui? De acolo te-ai adăpat, ca dintr-un izvor, de apa teologiei, o, Ioane Teologule! Tu, cel pe care Nazarineanul l-a numit  fiul tunetului…

Care au fost durerile sufletului tău, Sfinte Ioane, auzind cuvintele şi rugăciunea lui Iisus de după Cină, și atunci când Iisus ți-a încredinţat secretul trădării lui Iuda?

Spune-ne, Sfinte Ioane, ce simțea sufletul tău atunci când Iisus Domnul te-a luat cu Sine în grădina Măslinilor spre a fi martorul însângeratei Sale agonii?

Sfinte Ioane, singurul dintre Apostoli care ai rămas la picioarele Crucii, oare cu câtă admirație ți-ai privit Învățătorul atunci când murea pentru viața lumii? Ce ai simțit atunci când sulița a străpuns  coasta lui Iisus?

Ce chinuri ai trăit Părintele nostru, Sfinte Ioane, când ai văzut-o pe Maica lui Iisus sfâșiată de durere? Vorbește-ne și nouă despre iubirea cu care ai primit-o în casa ta, pe Maica Împăratului a toate, care ţi-a fost încredinţată fiindcă erai Apostolul feciorelnic! Spune-ne și nouă, Sfinte, despre tristețea ei! Cum a îndurat să-și vadă Fiul Preaiubit răstignit pe cruce? Cum a îndurat ca prin sufletul ei să treacă sabia? Prin tine, Sfinte Ioane, și noi am primit numele şi cinstea de fii ai Maicii lui Dumnezeu.

Spune-ne, Sfinte, care a fost bucuria ta când Maria Magdalena ți-a adus vestea Învierii Domnului tău? Și cu câtă nerăbdare ai alergat și ai ajuns cel dintâi dintre Apostoli la mormântul lui Iisus? Cu adevărat fericit ești, Sfinte Ioane, căci de cum ai văzut mormântul gol ai și crezut în Învierea lui Hristos! Curăţia inimii tale te-a făcut, Ioane Sfinte, să-L recunoşti pe ţărm pe Domnul nostru înviat.

Cum te-ai bucurat, Sfinte Ioane, când L-ai primit pe Duhul Sfânt, Mângâietorul și cu puterea Lui, împreună cu Sfântul Petru, ai făptuit întâia minune? Și mai spune-ne, Sfinte, cum e să nu te despartă nimic de dragostea lui Hristos? Spune-ne, tu, care te-ai învrednicit să fii împreună cu Sfântul Petru primul dintre ucenicii întemniţaţi pentru slujirea lui Iisus!

Sfinte Ioane, pe care Sfântul Pavel îl numeşte în epistolele sale unul dintre stâlpii Bisericii, cu adevărat te-ai arătat vrednic să fii iubit de Maica lui Hristos, tu, care ai păzit-o ca pe lumina ochilor, până la sfânta Sa Adormire.

Vulturul Evangheliştilor și Apostol al Asiei te cunoaștem, Sfinte Teologule, cela ce ești mărturisitor şi învăţător al dumnezeirii lui Iisus, învăţător îndeosebi al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele!

Sfinte Părinte Ioane, Profetule al Noului Legământ, care ai mărturisit credinţa în faţa tiranilor şi ai fost surghiunit pentru ea, care ai suferit martiriul în uleiul încins, dar ai rămas neatins de moarte, întărește-ne și pe noi în credința și iubirea față de Domnul Hristos, Mielul înjunghiat, și față de frați.

O, văzătorule din Patmos, dezvăluie-ne și nouă tainele Mielului și dă-ne să ardem și noi de iubire față de El și față de cei pentru care El a fost înjunghiat!

Bucură-te, Sfinte Apostole și Evanghelistule Ioane, care, fiindcă ai cinstit-o atât de mult pe Preasfânta Fecioară, Maica ta, ai fost răsplătit cu îndelungă bătrâneţe!

Cu adevărat vrednic de cinstire eşti, Preafericite Ioane, tu care la Cină te-ai rezemat cu înfricoşare pe  pieptul Mântuitorului!

 

Timpul: un mare dar făcut de Dumnezeu oamenilor

 

 

Pentru omul biblic ca şi pentru vechii greci existau doi termeni pentru desemnarea timpului: chronos şi kairos. În timp ce chronos-ul se referă la curgerea cotidiană a timpului profan, kairos-ul defineşte ceea ce Scriptura numeşte „plinirea vremii” (Ef. 1, 10) sau „vremea potrivită” (Ps. 103, 27). Pentru creştini, persoana lui Iisus Hristos este „axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era orientată mesianic spre El, era timpul de aşteptare, de prefigurare. După Întruparea Lui, a început „plinirea vremii”. El dă adevăratul conţinut al istoriei, e veşnic prezent în timp, ca Dumnezeu întrupat, ca Unul care a fost în acelaşi timp în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi care acum sus şade lângă Tatăl şi cu noi este în chip nevăzut (rugăciunea dinainte de împărtăşire). Deoarece El este veşnic prezent în Biserică şi istorie, memorialul liturgic din cadrul cultului bisericesc nu este numai amintirea trecutului, ci el ne face prezente şi contemporane evenimentele din trecut şi ne sugerează pe cele din viitor (eschatologie). În marile sărbători ale Mântuitorului devenim un fel de martori oculari ai evenimentelor comemorate, devenim contemporani cu ele. Fiecare act divin din Iconomia mântuirii a avut loc odată, într-un anumit moment al istoriei, dar se oferă, devine continuu prezent în Taine, în misterul liturgic”[1]. Pentru Fericitul Augustin ne aflăm între deja şi încă nu: între istorie şi eshaton există kairos. Eshatonul pentru creştini nu este doar un act final, ci este pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu încă de aici şi de acum, urmând să ne împărtăşim mai adevărat în ziua cea neînserată din comuniunea cu Dumnezeu. Celelalte Taine şi rituri, ceasurile, care scandează ziua respectându-i ritmurile, efectuează şi ele la locul lor transfigurarea timpului. Atingându-şi astfel sfârşitul în Liturghie, timpul îşi poate continua în mod paradoxal derularea sa imanentă, făcută din decizii umane şi acţiuni asupra lucrurilor, pentru că, graţie simbolurilor liturgice, şi-a regăsit un sens, o direcţie şi o lege de dezvoltare”[2].

            Îmbinând anul liturgic cu temele Iconomiei, viața liturgică bizantină oferă calea pentru interiorizarea misterelor Dumnezeului celui viu. Desigur trebuie să ajungi să o descifrezi (ceea ce se petrece dacă îi urmezi învățătura). Ea e țesută din figuri, din alegorii, dar mai cu seamă din simboluri care tipifică drama lui Dumnezeu și a omului ce se împlinește în interiorul ei. Simbolul e totodată cifru și tăcere, cheie care deschide o breșă spre mister și, în același timp, văl care ascunde. El spune și nu spune. Ascunde, făcând astfel posibilă perspectiva unei căutări fără sfârșit. De aici nesațul rugăciunii liturgice care cheamă la o transmutare a ființei noastre, purtând dorința până la împlinirea ei, transmutând împlinirea în dorință. Scopul Bisericii este acela de a ne ajuta să trăim viața în Hristos, pentru ca prin aceasta să devenim părtași la slava dumnezeiască chiar de aici, din lumea aceasta. Biserica Răsăriteană, prin Sfinții săi, ne amintește continuu că scopul omului pe pământ este îndumnezeirea. Iar scopul acesta Biserica îl îndeplinește prin viața sa liturgică. Sărbătorile creştine, își fac loc în timpul cronologic, timpul unanim, şi străbat dincolo de el, introduc un sens calitativ distinct: timp liturgic în raport cu timpul cronologic. Timpul liturgic se transmite din aproape în aproape, ca un fel de timp secret, ca un timp al catacombelor, în interiorul timpului deschis şi întreţine condiţia creştină într-o situaţie eschatologică (de așteptare a Mirelui). A începe anul liturgic înseamnă a te așeza în meditarea lucrării lui Dumnezeu în lume. A-L lăuda, a-I mulțumi, a-L slăvi și a-I cere. Iar aceasta înseamnă să intri în anul bineplăcut Domnului. Prin așezarea sărbătorilor care comemorează Iconomia Domnului, de-a lungul întregului an bisericesc, „timpul se sfințește, se trasformă și se înscrie în veșnicie și, lucrul cel mai important dintre toate, omul care trăiește în timp este transformat și înveșnicit”.[3]

---

[1] ENE BRANIŞTE, Liturgica generală, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 147.

[2] GHISLAIN LAFONT, O istorie teologică a Bisericii, Edit. Deisis, Sibiu, 2003, p. 460.

[3] HIEROTHEOS VLACHOS, Predici la marile sărbători, Edit. Egumenița, Galați, 2004, p. 8.