De la “ucenicul pe care-l iubea Iisus” (In. 13, 23) la “ucenicii iubirii” (1In. 4, 7)

           
            Saptamana viitoare, pe 26 septembrie, va asteptam pe toti la hramul cel mai drag al Asezamantului nostru: sarbatoarea Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan, ucenicul cel iubit. Seara, in ajun, la orele 18 vom incepe vecernia cu litie urmata de paraclisul Sfantului Ioan. Dimineata la 8 va incepe slujba utreniei urmata de Sfanta Liturghie oficiata de PS Galaction, Episcopul Alexandriei.
            “Ucenicul iubit” prin tot ce a trăit şi scris a dorit cu ardoare (era numit “fiul tunetului  - Boaenerghes” Mc. 3, 17), să facă pe orice om “ucenic al iubirii” adică al lui Dumnezeu pentru că “iubirea este de la Dumnezeu şi tot cel ce iubeşte este născut din Dumnezeu şi-L cunoaşte pe Dumnezeu” (1In. 4, 7).

            Ioan este alături de Petru atunci când Maria Magdalena vine să le destăinuie tulburarea ei la vederea mormântului gol (In. 20, 3). Ucenicul o ia înaintea lui Petru şi ajunge primul (20, 4) dar se dă la o parte şi-l lasă pe Petru care intră primul în mormânt. În revanşă, ucenicul este cel care face saltul în credinţă (20, 8) şi cel dintâi care mărturiseşte învierea lui Iisus”[1].

---

[1] YVES-MARIE BLANCHARD, Sfântul Ioan, Edit. Galaxia Gutenberg, 2006, p. 10.

              

            Apostolul Ioan este deci primul care “a văzut şi a crezut”. El este cel care nu şi-a propus să scrie “cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68) pe un material perisabil ci dimpotrivă chiar în inima vieţii oamenilor (2In. 2, 3) şi (1In. 1, 3). Tocmai de aceea iubirea lui Dumnezeu făcută cunoscută lumii prin “ucenicul iubit” trebuie să facă din noi “ucenicii iubirii” pentru ca “într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-însul să nu piară ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16). Constatăm prin urmare că mulţimea sensurilor duhovniceşti este copleşitoare şi în acelaşi timp uimitoare în ceea ce priveşte taina iubirii lui Dumnezeu pe care Apostolul Ioan o face cunoscută lumii. “Persoanele care ne reţin în mod deosebit atenţia, pentru că e vorba de taina Bisericii, sunt Maica Domnului şi ucenicul iubit al Domnului, Sfântul Ioan Evanghelistul.

             Cu nimeni nu vorbeste Iisus de pe Cruce. Mulţi strigă hule împotriva Lui iar El tace. Totuşi El vorbeşte cu cineva nu pentru că este întrebat ci pentru că are un testament de făcut. Spune Maicii Sale: “Femeie, iată fiul tău” arătându-l pe ucenicul iubit, iar lui îi spune “Iată, Mama ta”. Iar Evanghelia adaugă: “ Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine”(In. 19, 27). Maica Domnului stând la picioarele crucii, în dreapta crucii, aşa cum vedem în icoană, reprezintă însăşi taina Bisericii, figura Ecclesiae, cum spuneau Părinţii Latini. Ea suferă dar nu mai are nici-o teamă, nici-o frică, ea nu spune nici-un cuvânt, când Dumnezeu-Cuvântul trece prin moarte. Ea doar priveşte şi trăieşte taina morţii Fiului ei într-o durere negrăită. În iconografia ortodoxă se poate vedea şi locul unde a fost străpunsă coasta lui Hristos. Coasta a fost prefigurată odinioară când, din coasta lui Adam a fost făcută Eva. După cum Eva a fost făcută din coasta lui Adam, la fel Biserica se naşte din coasta lui Iisus, Noul Adam. Evanghelia după Ioan ne spune: “Şi unul dintre soldaţi cu suliţa coasta lui a străpuns şi îndată a ieşit sânge şi apă (In. 19, 34) – simbolul Euharistiei şi al Botezului. Iar în locul unde a curs sânge şi apă, în partea aceea dreaptă era Maica Domnului pentru că ea de la început a purtat în sine taina Bisericii, adică taina umanităţii, care-l poartă pe Hristos în ea înainte de naşterea Lui, iar apoi îl arată pe Hristos lumii.

† Galaction

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvine!

                  Pelicanul este un simbol al Mântuitorului folosit destul de timpuriu, atât în Răsărit cât şi în Apus şi semnifică atotputernicia jertfei Lui Hristos. În creştinism Dumnezeu e răstignit; drumul către înviere trece prin cruce. Pelicanul care îşi străpunge pieptul pentru ca din sângele său să-şi hrănească fiii şi să le dea viaţă, Îl simbolizează pe Hristos, care pe toate le ţine şi le mântuieşte prin jertfa Sa. Pe lângă simbolul patimii Mântuitorului, care are conotaţie euharistică (Sângele Lui a curs pentru viaţa lumii), pelicanul simbolizează de asemenea şi sfâşierea fără durere a Învăţătorului care transmite ucenicilor destoinici cunoştinţe atât de aprofundate încât fac parte din fiinţa Sa. De aceea cuvântul Său este unul care mântuieşte, căci este „rupt” chiar din fiinţa Sa şi astfel are putere multă. În Prohodul Domnului este amintit şi simbolul pelicanului: „Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvine, şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii care au murit, răspândind asupra lor izvoare vii!” (Starea II, strofa 42).

                 În Răsărit, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre simbolul pelicanului astfel: „Pelicanul acesta este o pasăre. Iar şarpele duşmăneşte mult puii lui. Deci el ce face? Îşi aşează la înălţime cuibul lui, îngrădindu-l din toate părţile din pricina şarpelui. Ce face atunci vicleanul şarpe? Cercetează de unde suflă vântul şi din partea aceea îşi trimite veninul său şi-i ucide. Când vine pelicanul şi vede că au murit puii lui, priveşte spre nor şi zboară la înălţime, întinzându-şi aripile. Acolo îşi găureşte cu ciocul coastele şi prin nor picură în ei din sângele său şi se trezesc. Prin acest pelican se înţelege Domnul, iar puii lui sunt Adam şi Eva, firea noastră. Cuibul lui este Raiul, iar şarpele diavolul cel răzvrătit. Deci şarpele, începătorul răului le-a insuflat prin neascultare proto-părinţilor veninul său şi aceştia s-au făcut morţi prin păcat. Dar Domnul şi Dumnezeul nostru S-a înălţat, pentru iubirea Sa de oameni, pe cinstita cruce şi din coasta Sa străpunsă ne-a dăruit viaţa prin norul Duhului Sfânt” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

                 În Apus, pelicanul este de asemenea simbol al patimilor, de aceea se găseşte în numeroase invocări ale litaniilor medievale: „Pie Pelicano, ora pro nobis”. Toma de Aquino introduce mitul pelicanului într-un imn euharistic: „Evlaviosule Pelican, Doamne Iisuse, curăţă-mi necurăţia cu sângele Tău, din care o picătură ar mântui lumea întreagă de toate păcatele”. Acelaşi simbolism se găseşte şi la Angelus Silesius (Johannes Scheffler, 1642-1677): „Trezeşte-te, creştine mort şi vezi, Pelicanul nostru te stropeşte cu sângele Său şi cu apa din inima Sa. Dacă o primeşti cum trebuie, vei fi pe loc viu şi sănătos”.