Piatra de temelie

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu si cu mijlocirea Sf. Ioan Teologul, PS Galaction a pus astazi piatra de temelie a paraclisului inchinat Sf. Ap. Ioan Teologul si Sf. Mironosite si intocmai cu Apostolii, Maria Magdalena. Munti de emotie si de recunostinta ne-au inundat sufletele pentru ca de astazi avem binecuvantarea cereasca in Asezamantul nostru si lucrarile noastre au primit harul si puterea Sfantului Duh. Si asta chiar astazi de sarbatoarea Sfantului Ioan.

Sfintirea Manastirii Tiganesti Teleorman

              Astazi, Manastirea Sfantului Mare Mucenic Gheorghe din comuna Tiganesti, Teleorman, a fost sfintita de un sobor de ierarhi din care au facut parte: IPS Irineu, Mitropolitul Olteniei, IPS Nifon, Arhiepiscopul Targovistei si PS Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului, inconjurati de preoti, diaconi si cateva mii de credinciosi. Inceputa in anul 2004, Manastirea Tiganesti, este singura manastire finalizata din Teleorman. Saptamana trecuta manastirea si-a sarbatorit ocrotitorul, pe Sf. Mc. Gheorghe, purtatorul de biruinta, bucuria hramului fiind dublata de aducerea in procesiune a moastelor Sf. Cuv. Grigorie Decapolitul de la Manastirea Bistrita, Valcea.
            PF Daniel, Patriarhul BOR, a trimis o Scrisoare catre clerul si credinciosii Bisericii din Alexandria in care vorbeste despre ritualul sfintirii bisericii. Avandu-l ocrotitor pe Sf. Ioan Teologul, mi-au miscat sufletul mai ales aceste cuvinte: "Iubirea lui Hristos mai tare decât ura vrăjmaşilor credinţei şi decât teama de moarte este iubirea smerită, milostivă şi atotputernică a lui Dumnezeu. Această iubire este împărtăşită prin Sfântul Duh martirilor, pentru a se arăta în ei puterea Crucii şi a Învierii lui Hristos. Legătura spirituală dintre jertfa lui Hristos pe Cruce, jertfa Sa euharistică din Sfântul Altar şi jertfa sau dăruirea de sine a sfinţilor mărturisitori şi martiri, exprimată simbolic în ritualul sfinţirii bisericii ortodoxe, este scoasă în evidenţă de Sfântul Ioan Evanghelistul şi Teologul în cartea Apocalipsei: „Am văzut sub altar (jertfelnic) sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o (...) Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea în templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său” (Apocalipsa 6, 9 şi 7, 14-15).
             Au fost momente cu adevarat inaltatoare!

Soliloquii - Rugaciunile teologice ale Fericitului Augustin

Cred ca rugaciunea de mai jos a Fericitului Augustin este una dintre cele mai frumoase rugaciuni ale Sfintilor Parinti.

Rugăciunea întâi

ce ar fi zis-o Mireasa – sufletul – către Mirele său

cel gândit şi Preadulce – Domnul nostru Iisus Hristos – numai către El vorbită

Pentru dulceaţa cea negrăită a lui Dumnezeu

De Te-aş cunoaşte pe Tine, Doamne, Cel ce mă cunoşti pe mine!

O, de Te-aş cunoaşte pe Tine, Doamne, puterea sufletului meu! Arată-mi mie, Doamne, mângâierea Ta!

O, de Te-aş vedea pe Tine, Lumina ochilor mei! Vino, veselia duhului meu!

O, de Te-aş vedea pe Tine, bucuria inimii mele!

O, de Te-aş iubi pe Tine, tăria sufletului meu! Arată-te mie, bucuria mea cea mare şi dulceaţa mea! Slăbeşte-mi mie, Doamne Dumnezeul meu, viaţa şi slava sufletului meu.

O, de Te-aş afla pe Tine, dorirea inimii mele!

O, de Te-aş ţine pe Tine, dragostea sufletului meu!

O, de m-aş uni cu Tine, Mire ceresc, veselia mea cea nemărginită, dinlăuntru şi dinafară!

O, de Te-aş câştiga pe Tine, fericirea cea veşnică!

O, de Te-aş câştiga pe Tine, viaţa cea bună în mijlocul inimii mele, dulceaţa cea nemărginită a sufletului meu!

O, de Te-aş iubi pe Tine, Doamne, tăria mea! Doamne, întărirea mea, scăparea mea, izbăvitorul meu, ajutorul meu, turn tare şi întru necazul meu, nădejde dulce!

O, de Te-aş îmbrăţişa pe Tine, bunătatea, fără de care nu este nimic bun!

O, de m-aş desfăta cu Tine cel preabun, de care despărţit fiind, nimic prea bun nu este!

Deschide cele dinăuntru ale răutăţilor mele, ca să aud glasul Tău. Luminează ochii mei, Lumina cea necuprinsă, fulgeră lucirea Ta şi o varsă peste dânşii, ca să nu vadă deşertăciune. Dă-mi ochi, lumină nevăzută, care Te va vedea pe Tine. Zideşte întru mine nouă mireasmă de viaţă, ca în urma Ta să alerg la mirosul mirului Tău.

Dă-mi inimă care socoteşte cele ale Tale, cugetare care Te iubeşte pe Tine, pomenire care îmi aduce aminte de Tine, minte care Te înţelege pe Tine, cuvânt care se ţine de Tine cu tărie, Cel cu nemărginire dulce şi Te iubeşte pe Tine cu înţelepciune, dragostea cea înţeleaptă, la care este viaţa prin care toate viază. Viaţă, ceea ce îmi dă mie viaţă; viaţă, prin care trăiesc, fără de care mor; prin care mă scol, fără de care pier; pentru care mă bucur, fără de care mă întristez; viaţă de viaţă făcătoare, dulce, îndrăgită şi de-a pururea pomenită.

Mă rog, unde eşti? Unde Te voi afla pe Tine? Ca să mă odihnesc întru mine fiind, dar aflându-mă întru Tine. Aproape fii de mintea mea; aproape de inimă; aproape spre ajutorul meu; aproape de gura mea! Că de dragostea Ta mă chinuiesc, că fără de Tine mor, că aducându-mi aminte de Tine răsuflu. Mireasma Ta mă câştigă pe mine, pomenirea Ta mă vindecă pe mine. Ci mă voi sătura când mi se va arăta Slava Ta, Viaţa sufletului meu (Ps. 41, 2).

Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu, când voi veni şi mă voi arăta Ţie, veseliei mele? Pentru ce faţa Ta întorci, bucurie, prin care mă bucur? Unde se ascunde Cel frumos, pe care Îl doresc? De mireasma Ta doresc, trăiesc şi mă veselesc, dar pe Tine nu Te văd. Glasul Tău auzindu-L, iarăşi viez, dar pentru ce faţa Ta îţi întorci de la mine? Poate zici: Nu Mă va vedea pe Mine om şi să fie viu.

Deci, o, Doamne, de aş muri, ca să Te văd pe Tine! O, de Te-aş vedea pe Tine, ca să mor lumii! Nu voiesc a trăi, voiesc a muri. Doresc a mă libera şi împreună cu Hristos a fi (Fapte. 7, 59; Filip. 1, 23). Doamne Iisuse, primeşte duhul meu. Viaţa mea, ia sufletul meu veselia mea, trage în sus inima mea; hrană dulce a mea, o, de Te-aş mânca pe Tine! Capul meu, îndreptează-mă pe mine! Lumina ochilor mei, luminează-mă pe mine! Mădularul meu, potriveşte-mă pe mine! Mireasma mea, fă-mă pe mine viu! Lauda mea, veseleşte sufletul robului Tău! Intră întru dânsul, dulceaţa cea nemărginită, ca să guste cele cu adevărat dulci; lumină veşnică străluceşte peste dânsul, ca să Te înţeleagă pe Tine şi să Te cunoască şi să Te iubească.

Pentru că de aceea, Doamne, nu Te iubeşte pe Tine, fiindcă nu Te cunoaşte; şi pentru aceasta nu Te cunoaşte, fiindcă nu Te înţelege pe Tine; şi pentru aceasta nu Te înţelege pe Tine, fiindcă nu pricepe lumina Ta. Că lumina întru întuneric luminează şi întunericul pe dânsa nu a cuprins-o (Ioan 1, 5).

O, lumină a minţii! O, adevăr strălucitor! O, strălucire adevărată, care luminezi pe tot omul ce vine în lume! Goneşte întunericul cel de pe faţa minţii mele, ca să Te văd pe Tine cu înţelegere şi să Te cunosc pe Tine cu cuprindere şi să Te iubesc pe Tine cu cunoştinţă. Că cel ce Te cunoaşte pe Tine Te iubeşte pe Tine mai mult decât pe sine; se depărtează de la sine, vine către Tine ca să se bucure întru Tine. Şi pentru aceasta, Doamne, nu cât sunt dator, Te iubesc pe Tine, că nu Te cunosc pe Tine desăvârşit. Iar fiindcă puţin Te cunosc, puţin Te iubesc, puţin de Tine mă bucur.

Deci, ticălos sunt eu. Inima pe care sunt dator Ţie, Unuia, cu toată dragostea şi cu toată viaţa mea a o da, la cele deşarte am dat-o şi deşert m-am făcut, deşertăciunea iubind-o. Şi pentru aceasta nu mă bucur întru Tine, Doamne; şi pentru aceasta nu mă lipesc de Tine, eu fiind întru cele dinafară, iar Tu întru cele dinăuntru; eu, întru cele vremelnice, Tu, întru cele veşnice; eu întru cele trecătoare mă revărs cu mintea, mă întorc cu gândul, la locuri am alergat, iar Tu, Doamne, întru cele de-a pururi vecuitoare şi veşnice locuieşti. Tu în Cer, eu pe pământ; Tu cele înalte le iubeşti, eu, cele smerite; Tu cele cereşti, eu, cele pământeşti.

Şi când acestea toate vor putea să se unească?



Viaţa Sfântului Apostol Ioan Teologul

                 Sfântul Ioan s-a născut cu puţin timp înainte de anul 10 d.Hs., în Betsaida Galileii, primind numele de Ioan, care în ebraică, înseamnă „Domnul a dăruit har”. Aşezată pe malul vestic al Tiberiadei, Betsaida Galileii, sau „casa pescarilor”, cum i se spune în evreieşte, era un sătuc sărăcăcios, ai cărui locuitori, iudei şi străini, se îndeletniceau cu pescuitul. De aici, peştele afumat sau uscat era vândut în toată ţara. Numită de profetul Isaia „Galieea neamurilor”, această provincie palestiniană era locuită de greci, fenicieni, canaanei, sirieni, care se alăturaseră iudeilor. Cu toate că iudeii din jurul Ierusalimului dispreţuiau provincia Galileii, din cauza popoarelor păgâne care se aşezaseră acolo şi a sărăciei în care locuiau, Hristos a poposit îndelung pe acele meleaguri, de acolo alegându-şi ucenicii, acolo învăţând mulţimile şi săvârşind multe din faptele Sale minunate.

                    Dreptul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria, a fost căsătorit cu Salomeea, fiica lui Agheu, care era fratele arhiereului Zaharia[1] şi fii ai lui Varahie. Cu Salomeea, Iosif a avut patru fii: Iacov, Simon, Iuda[2] şi Iosie[3] şi trei fiice: Ester, Maria şi Salomeea, care va deveni soţia lui Zevedeu şi mama Apostolilor Iacov şi Ioan.

Sfântul Ioan fost unul dintre primii ucenici ai lui Iisus. El L-a descoperit pe Iisus prin Ioan Botezătorul (In. 1, 35-39). Născut fiind

în Palestina ca fiu al lui Zevedeu şi frate al Apostolului Iacov, cunoaşte bine locurile, persoanele şi evenimentele care privesc viaţa Lui Iisus; de aceea, vorbeşte ca un martor ocular.

Tradiţia a recunoscut în el pe „ucenicul pe care-l iubea Iisus”. El face mereu parte din grupul restrâns pe care Iisus îl ia cu Sine în anumite momente deosebite: îl găsim alături de Petru şi Iacov la Capernaum, când Iisus o vindecă pe soacra lui Petru (Mc. 1, 29); în casa lui Iair, a cărui fiică este înviată din morţi de Iisus (Mc. 9, 2); la schimbarea la faţă (Mc. 9, 2); pe Muntele Măslinilor, când aflat în faţa măreţiei Templului, Iisus vorbeşte despre sfârşitul oraşului şi al lumii (Mc. 13, 3) şi, în Grădina Ghetsimani, când Iisus se roagă înainte de Pătimirea Sa (Mc. 14, 33).

                  Cu puţin  timp înainte de Paşti, Iisus trimite doi ucenici să pregătească sala pentru cină: pe Petru şi pe Ioan (Lc. 22, 8). Poate că această poziţie importantă a lui Ioan în grupul celor doisprezece explică iniţiativa luată într-una din zile de mama sa: ea i-a cerut Lui Hristos ca cei doi fii ai săi, Iacov şi Ioan, să stea de-a dreapta şi de-a stânga Sa în Împărăţie (Mt. 20, 20-21). După Înviere, îi găsim pe fiii lui Zevedeu, alături de alţi câţiva ucenici, la pescuit. La intervenţia Celui Înviat, are loc pescuirea minunată: Ioan va fi cel care-L va recunoaşte primul pe Domnul şi Îl va arăta lui Petru (In. 21, 1-13).

Conform Tradiţiei, Ioan este „ucenicul iubit” care îşi pune capul pe pieptul Învăţătorului în timpul Cinei de Taină (In. 13, 21), stă la picioarele crucii împreună cu Mama lui Iisus (In. 19, 25) şi este martor al Mormântului gol şi al prezenţei Celui Înviat (In. 20, 2; 21,

7). Ioan o ia pe Mama lui Iisus în casa sa. Dincolo de această trăsătură anecdotică, dar şi emoţionantă, pare să fie vorba despre destinul comunităţii ioanice şi prin ea, de întreaga Biserică: relaţia cu Mama atestă fidelitatea faţă de Fiul şi constituie una dintre referinţele sale fondatoare. Astfel, a IV-a Evanghelie acordă Mariei, Mama lui Iisus, locul care i se cuvine în inima Bisericii[4].

                 După Rusalii, a activat mai întâi în sânul Bisericii din Ierusalim, unde a ocupat un loc de frunte, şi apoi în mijlocul evreilor elenişti (în Samaria şi Antiohia). Tradiţia ne spune că el s-a mutat la Efes, probabil în anul 42, şi, mai apoi, definitiv în anul 69. În timpul şederii sale la Efes, Sfântul Ioan a format o şcoală (comunitate) care mai apoi i-a continuat învăţăturile.

                 Tertulian (160-223) aminteşte că Ioan a suferit la Roma, sub împăratul Domiţian, chinul de a fi pus într-un cazan cu ulei fierbinte, dar a scăpat teafăr, după care a fost exilat în Insula Patmos unde a scris Apocalipsa. Sub împăratul Nerva (96-98), Apostolul Ioan a revenit la Efes. Aici îşi scrie Evanghelia în limba greacă şi moare după anul 100, în timpul împăratului Traian. Stilul unitar al Evangheliei scrise de Ioan, ca şi folosirea unor simboluri şi expresii caracteristice, fac ca lectura ei să fie fascinantă, deşi pătrunderea sensurilor este dificilă.

                 În secolul al VI-lea, împăratul Justinian a poruncit să se construiască la Efes o măreaţă bazilică-cetate peste mormântul său, din care se păstrează şi astăzi ruine impunătoare.

În anul 1088, Sfântul Hristodul de Patmos ridică Mânăstirea Sfântul Ioan Teologul pe insula Patmos, primind de la împăratul bizantin Alexie Comnenul (1056-1118) întreaga insulă în dar pentru administrarea mânăstirii. Tot pe insula Patmos se păstrează peştera Revelaţiei (Apocalipsei), peste care, conform tradiţiei, Sfântul Hristodul a ridicat în anul 1088, capela Sfintei Ana. În secolul al XVII-lea, Grigorie, episcopul Caesariei a ridicat actuala mănăstire. În peştera Apocalipsei se poate vedea până astăzi o cruce despre care se spune că a fost săpată în piatră de însuşi Apostolul Ioan, un pat săpat în stâncă pe care Apostolul se odihnea şi o scobitură în peretele stâncii de unde se spune că Sfântul Ioan a auzit vocea care i-a poruncit să scrie Apocalipsa.

Iconografia bizantină îl reprezintă adeseori pe Sfântul Ioan Teologul foarte bătrân şi în profundă contemplaţie, parcă invitând la tăcere. „Ioan este la originea spiritualităţii noastre celei mai înalte. Ca şi el, cei „tăcuţi” cunosc acel misterios dialog al inimilor, invocă prezenţa lui Ioan şi inima lor se înflăcărează” (Patriarhul Atenagora).

[1] Tatăl Sfântului Ioan Botezătorul.

[2] Unul din cei Doisprezece care se numea şi Iuda Tadeu; de la el ne-a rămas o Epistolă sobornicească.

[3] Sau Iosif, care mai este numit şi Barsaba sau Iust; este amintit în Fapte. 1, 23. A făcut parte din cei 70 de Apostoli, mai apoi a devenit episcop în Eleuteropolis şi a primit cununa martirică.

[4] YVES-MARIE BLANCHARD, Sfântul Ioan, Edit. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006, p. 99.

---

Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvine!

                  Pelicanul este un simbol al Mântuitorului folosit destul de timpuriu, atât în Răsărit cât şi în Apus şi semnifică atotputernicia jertfei Lui Hristos. În creştinism Dumnezeu e răstignit; drumul către înviere trece prin cruce. Pelicanul care îşi străpunge pieptul pentru ca din sângele său să-şi hrănească fiii şi să le dea viaţă, Îl simbolizează pe Hristos, care pe toate le ţine şi le mântuieşte prin jertfa Sa. Pe lângă simbolul patimii Mântuitorului, care are conotaţie euharistică (Sângele Lui a curs pentru viaţa lumii), pelicanul simbolizează de asemenea şi sfâşierea fără durere a Învăţătorului care transmite ucenicilor destoinici cunoştinţe atât de aprofundate încât fac parte din fiinţa Sa. De aceea cuvântul Său este unul care mântuieşte, căci este „rupt” chiar din fiinţa Sa şi astfel are putere multă. În Prohodul Domnului este amintit şi simbolul pelicanului: „Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvine, şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii care au murit, răspândind asupra lor izvoare vii!” (Starea II, strofa 42).

                 În Răsărit, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre simbolul pelicanului astfel: „Pelicanul acesta este o pasăre. Iar şarpele duşmăneşte mult puii lui. Deci el ce face? Îşi aşează la înălţime cuibul lui, îngrădindu-l din toate părţile din pricina şarpelui. Ce face atunci vicleanul şarpe? Cercetează de unde suflă vântul şi din partea aceea îşi trimite veninul său şi-i ucide. Când vine pelicanul şi vede că au murit puii lui, priveşte spre nor şi zboară la înălţime, întinzându-şi aripile. Acolo îşi găureşte cu ciocul coastele şi prin nor picură în ei din sângele său şi se trezesc. Prin acest pelican se înţelege Domnul, iar puii lui sunt Adam şi Eva, firea noastră. Cuibul lui este Raiul, iar şarpele diavolul cel răzvrătit. Deci şarpele, începătorul răului le-a insuflat prin neascultare proto-părinţilor veninul său şi aceştia s-au făcut morţi prin păcat. Dar Domnul şi Dumnezeul nostru S-a înălţat, pentru iubirea Sa de oameni, pe cinstita cruce şi din coasta Sa străpunsă ne-a dăruit viaţa prin norul Duhului Sfânt” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

                 În Apus, pelicanul este de asemenea simbol al patimilor, de aceea se găseşte în numeroase invocări ale litaniilor medievale: „Pie Pelicano, ora pro nobis”. Toma de Aquino introduce mitul pelicanului într-un imn euharistic: „Evlaviosule Pelican, Doamne Iisuse, curăţă-mi necurăţia cu sângele Tău, din care o picătură ar mântui lumea întreagă de toate păcatele”. Acelaşi simbolism se găseşte şi la Angelus Silesius (Johannes Scheffler, 1642-1677): „Trezeşte-te, creştine mort şi vezi, Pelicanul nostru te stropeşte cu sângele Său şi cu apa din inima Sa. Dacă o primeşti cum trebuie, vei fi pe loc viu şi sănătos”.

Proiectul Pantocrator

-           Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: De ce iei droguri?, iar ei îţi răspund: Spune-mi, de ce să nu iau?! Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când beau sau prizez ceva şi călătoresc (în alte lumi); sau când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: Nu înţelegi că eu iau droguri ca să trăiesc?, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. În loc de sens al vieţii, de multe ori căutăm mai întâi bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci imoralitatea ajunge singura cale de viaţă, pentru că altfel, dacă eşti moral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa s-a ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în societatea noastră. Dilema lui Dostoievski – libertate sau fericire? – o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre. Astăzi, în mod justificat, omul tremură mai degrabă pentru micşorarea veniturilor, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. 

-           După cum îi spune şi numele: Pantocrator – A-tot-ţiitorul, Aşezământul se vrea a fi un loc ospitalier pentru tineri, în care fiecare să-şi găsească un loc al său, unde mulţi tineri îşi vor găsi refugiul în căutarea lor de sens şi speranţă. Aşezământul Pantocrator va sprijini procesul instructiv-educativ pentru completarea educaţiei non-formale în rândul tinerilor. În acest proces îi va implica şi pe părinţi, pentru că o educaţie completă nu poate fi susţinută doar de şcoală ci mai ales în sânul familiei. Îngrijirea şi integrarea în societate a tinerilor este un proces complex care implică mai mulţi factori şi de el depinde asigurarea calităţii vieţii tinerilor şi familiilor lor.

-           Proiectul îşi propune crearea unui Centru de îngrijire atentă a tinerilor, în judeţul Teleorman, care să ofere servicii de asistenţă psihologică şi spirituală, atât pentru tinerii cu dificultăţi, cât şi pentru familiile acestora, care, de multe ori sunt depăşite de situaţie.

-           Centrul va deţine o bibliotecă considerabilă, sală de conferinţe, sală de lectură, biserică, grădină de flori şi va fi o adevărată oază de pace, destinată studiului şi regăsirii interioare a tinerilor.

-           La anumite intervale, vor fi aduşi tineri şi copii din anumite centre de plasament şi fundaţii, pe care Aşezământul îi va primi cu ospitalitate.